Relația Europei cu Statele Unite se află în derivă, însă UE și-a pierdut busola și în privința Chinei, fiind prinsă acum într-un fel de luptă cu odgonul între doi adversari care pun presiune pe capitalele europene din direcții opuse. Și cu toate că Europa ar putea ajunge în situația în care va trebui să înfrunte Rusia fără ajutorul SUA, ea nu o va putea face dacă, în același timp, trebuie să poarte și un război comercial cu China, așa cum și-ar dori Donald Trump.

Politica europeană față de China era decisă cândva în funcție de poziția Washingtonului. Când Barack Obama a încercat fără sorți de izbândă să mute orientarea strategică a Americii înspre Asia, în 2011, europenii nu au reacționat la timp. Ei credeau că relația lor cu Asia va putea continua să fie determinată de legăturile comerciale, problemele de securitate fiind secundare.

Inițiativa „Noului drum al mătăsii” (Belt and road initiative) pornită de China a fost văzută inițial drept un simplu program economic fără o semnificație strategică.

Doar după ce relațiile dintre SUA și China au devenit mai tensionate, în timpul primului mandat al lui Trump și, încă și mai mult, în timpul administrației Biden, Bruxellesul a schimbat macazul.

China nu mai era văzută drept un simplu partener, ci a început să fie tratată ca un competitor și un rival sistemic, se arată într-o analiză a expertei în relații internaționale Nathalie Tocci, directoarea Institutului pentru Afaceri Internaționale de la Roma, pentru The Guardian.

Cu toate că UE a respins ideea decuplării totale de China, considerând că este o opțiune indezirabilă și imposibilă, Bruxellesul a început să împrumute tot mai mulți termeni din limbajul folosit de Washington la adresa Beijingului, precum verificarea investițiilor străine, impunerea de tarife comerciale și restricționarea exporturilor.

Momentul în care a avut loc această schimbare de strategie și felul în care problema a fost abordată a arătat clar că UE își orientează politicile cu privire la China în funcție de SUA.

Această dinamică funcționa atât timp cât relația transatlantică era încă una puternică și strategia Americii în relația cu China era clară și previzibilă. Nimic din toate acestea nu mai este valabil azi.

Administrația Trump forțează mâna Europei ca să lovească indirect economia Chinei, spre exemplu, prin impunerea de sancțiuni secundare împotriva țărilor care continuă să cumpere petrol și gaze din Rusia, dar asta nu garantează faptul că Trump va susține eforturile Europei în Ucraina sau nici măcar că Washingtonul intenționează cu adevărat să mențină presiunea economică asupra Beijingului.

Până acum, China este cea care s-a aflat în avantaj în războiul comercial cu SUA. Trump tratează Europa ca pe o putere subordonată Americii: se bucură să vadă că Beijingul suferă din cauza măsurilor impuse de europeni, dar nu vrea să suporte nicio consecință negativă a deteriorării relației cu China.

La fel ca în cazul altor probleme legate de Trump, nu se știe niciodată dacă el va intensifica războiul comercial cu China sau va căuta să ajungă la un acord, evident, fără a se consulta în prealabil cu partenerii din Europa și Asia.

Fără lumina călăuzitoare a Washingtonului, Europa trebuie să își dea seama singură cum să trateze China. Să meargă și mai departe cu politicile protecționiste pentru a contracara impactul negativ al valului de importuri ieftine din China? Să încurajeze transferul de tehnologii din China, să evite un război comercial și să dezvolte o strategie comună cu Asia pentru a salva ordinea economică mondială?

Ar trebui Europa să primească cu brațele deschise tehnologia verde din China, conștientizând faptul că tranziția spre energia regenerabilă și îndeplinirea obiectivelor climatice nu sunt posibile fără aportul Beijingului?

Și ar putea Europa să ofere o alternativă la uriașul proiect global de infrastructură al Chinei sau ar trebui să se împace cu ideea că propria sa inițiativă „Global Gateway” va fi doar un popas pe „Noul drum al mătăsii” controlat de Beijing?

Niciuna dintre aceste întrebări nu are un răspuns simplu. Două dileme mari care ar putea determina viitorul Europei fac ca aceste întrebări să fie și mai dificil de rezolvat.

Prima are legătură cu viitorul democrației liberale în Europa, care pare tot mai incert în Occident. Forțele de extremă dreapta, naționaliste și populiste sunt în ascensiune – la fel și polarizarea, radicalizarea, dezinformarea și extremismul ce amenință libertățile fundamentale, statul de drept și separația puterilor.

Tot mai multe forțe din Europa se inspiră din succesul economic al sistemului autoritar de la Beijing în încercarea de a îndruma țările lor pe calea primejdioasă a iliberalismului.

Nu este de mirare că cei mai apropiați parteneri europeni ai Chinei sunt Ungaria, Slovacia și Serbia, așa cum s-a putut clar vedea la parada militară de la Beijing la care liderii acestor țări (în cazul Ungariei, ministrul de externe Peter Szijjarto) au participat alături de dictatori precum președintele rus Vladimir Putin și liderul nord-coreean Kim Jong Un.

A doua dilemă are legătură cu securitatea Europei, în special în privința războiului din Ucraina. Cu toate că Beijingul susține că este neutră, menținând relații atât cu Moscova, cât și cu Kievul, este clar de partea cui se află liderul chinez Xi Jinping.

China a beneficiat de pe urma războiului, nu doar datorită ieftinirii petrolului și gazelor naturale rusești, dar și în mod strategic: Rusia a devenit un partener inferior în relația cu China, care este acum puterea dominantă.

La fel cum europenii privesc relația lor cu China prin filtrul rusesc, China vede Europa prin paradigma competiției sale cu SUA. Beijingul crede că dacă relația SUA-China va ajunge într-un punct critic, Europa va sta alături de America, în ciuda riscului ca Trump să abandoneze și să trădeze Europa.

Pentru China, păstrarea Rusiei de partea ei este un imperativ strategic. În situația geopolitică actuală, Rusia este mai importantă pentru China decât Europa.

Rusia reprezintă un pericol uriaș pentru securitatea Europei, iar europenii vor face toate eforturile să țină Statele Unite cât mai implicate în apărarea continentului european. Această abordare ar putea eșua, însă, indiferent de cât de mult îl vor lăuda europenii pe Trump și cât de mult vor pleca capul în fața lui.

Dacă acest lucru se va întâmpla și Europa trebuie să înfrunte Rusia fără ajutorul Statelor Unite, ea cu siguranță nu își va permite să țină tunurile ațintite asupra Chinei în timp ce trupele rusești iau cu asalt flancul estic al NATO.

Europa nu are nicio cale ușoară de a ieși din această criză, însă nici să stai cu mâinile în sân și să te rogi ca problema să dispară nu este o soluție.