Am stat mult timp pe gânduri dacă să scriu acest articol. Nu îmi place să intru în polemici. Românii sunt oricum sătui oricum până peste cap. Am crezut întotdeauna că faptele vorbesc de la sine, că rezultatele contează mai mult decât declarațiile publice și că munca bine făcută nu are nevoie de justificări.

Dar când vezi că adevărul este ascuns sau distorsionat, când vezi că ani de muncă și rezultate concrete sunt fie ignorate, fie atribuite altora, iar România riscă să piardă sute de milioane de euro din cauza inacțiunii, tăcerea nu mai este o opțiune. Pentru că devine complicitate.

Urmează un text lung. Nu e pentru cei superficiali, nici pentru cei deja convinși de adevărul lor. Dacă vă încadrați aici, puteți să vă opriți acum.

Acest demers nu este despre mine. Urăsc deopotrivă sindromul „foștilor miniștri”, care cred că au fost fără greșeală și sindromul „miniștrilor în funcție”, care dau vina pe greaua moștenire. Nu este un text nici măcar pentru echipa cu care am lucrat și fără de care nimic nu ar fi fost posibil, oameni care au sacrificat totul și cărora le datorez enorm.

Am fost ministru al energiei timp de doi ani, din iunie 2023 până în iunie 2025. Am lucrat într-un ritm infernal, într-un minister extrem de greu – ultra tehnic, greu de urnit, aproape imposibil de comunicat pe înțelesul tuturor. Nu am venit „din sistem”. Și am destule defecte, dar am, probabil, și o calitate: caut opiniile specialiștilor și le pun în practică împreună cu ei. Nu mă consider atotștiutor. Și muncesc – îmi place să învăț lucruri noi și să devin mai bun, prin a coopta oameni mai buni ca mine.

Sunt câteva lucruri pe care le-am făcut și vreau să le notez de la bun început. Realizări reale, verificabile, documentate. Nu povești, nu declarații politice.

Bilanțul complet este aici. Sunt peste 150 de pagini, pentru că mi s-a părut normal să dau seamă pentru ce am făcut într-o funcție publică.

Așadar, acest articol este pentru români. Pentru cei care plătesc factura la energie. Pentru cei care muncesc în termocentrale și cariere. Pentru cei care vor să înțeleagă ce s-a întâmplat cu energia României în ultimii ani. Pentru viitor. Și l-am scris din convingerea că există încă destui români care merită și vor să afle adevărul. Să începem.

Hai să vorbim despre cifre concrete. Nu despre promisiuni, ci despre bani europeni transformați în capacități de producție. 14 miliarde de euro în fonduri nerambursabile. Aproximativ 70 de miliarde de lei, iar asta e doar partea de fonduri nerambursabile, la care se adaugă contribuțiile beneficiarilor. Deci proiecte de peste 130 de miliarde de lei pentru energia României – energie mai sigură, mai ieftină și mai curată, deci facturi mai mici în 2-3 ani, locuri de muncă, dezvoltare. 130 de miliarde de lei este un nivel fără precedent după 1989, echivalentul a ceea ce România ar fi trebuit să investească din bugetul propriu în zeci de ani.

Cum am reușit? Prin muncă. Apeluri de proiecte pregătite, proiecte evaluate, contracte semnate, proiecte monitorizate. Negocieri constante la Bruxelles. Presiune pe companiile de stat să-și facă treaba. Transformarea Ministerului Energiei dintr-o instituție care așteaptă lucrurile să se întâmple într-una care le face să se întâmple.

România este campioană europeană la atragerea de fonduri din Fondul pentru Modernizare. Nu pentru că am avut noroc. Ci pentru că am avut strategie și pentru că am muncit.

În 2024: am conectat 1.251 MW capacități noi la Sistemul Energetic Național. Să punem asta în perspectivă: între 2016 și 2023 (în opt ani de zile!) s-au conectat la rețea mai puține capacități decât am conectat noi doar în 12 luni. Până la 31 mai 2025: încă 594 MW puși în funcțiune. Total: peste 1.800 MW în doi ani.

Nu sunt cifre teoretice. Sunt parcuri fotovoltaice finalizate, care produc energie chiar acum (de ex., Teiuș – 60MW plus stocare, Sărmășag – 50MW). Turbine eoliene care se învârt (Romcim – Medgidia – 30MW, primul parc eolian finalizat după mulți ani de pauză în România). Centrale care alimentează rețeaua în timp ce citiți acest text: grupuri pe cărbune (Rovinari V), hidroagregate (Bicaz), baterii (despre stocare, pe larg, mai jos).

Și acum, să facem o comparație onestă:

Perioada 2009 - mai 2023 (14 ani):

Iunie 2023 - Iunie 2025 (2 ani):

Să repetăm: pe mandatul meu, nu am închis niciun grup. 0MW închiși. Zero. Și am făcut în 2 ani cât alții în 10. Diferența nu e despre partide sau despre un ministru sau altul. E despre atitudine: pasivitate versus acțiune. Așteptare versus execuție. Rezultate versus povești.

„Pe nuclear nu s-a făcut nimic.” Aud asta din când în când și mă minunez. Hai să clarificăm ce înseamnă „nimic”. Pe 15 noiembrie 2024, a fost semnat contractul cel mai important pentru Unitățile 3 și 4 de la Cernavodă: 3,2 miliarde de euro. Visul energetic românesc din ultimele decenii. 

Pentru cei care nu lucrează în energie: Cernavodă nu e doar o centrală printre altele. E 20% din energia electrică a României. E siguranță. E independență. E energie fără emisii, produsă 24/7, indiferent de vânt sau soare, indiferent de temperatură sau sezon.

Unitățile 3 și 4 vor adăuga peste 1.400 MW la capacitatea națională. În 2032-2033, România va avea patru reactoare nucleare operaționale. Nu două. Patru. Fără emisii. Stabil. Sigur.

Dar contractul nu s-a semnat singur. Nu a căzut din cer după 20 de ani de discuții sterile. Au fost ani de pregătire tehnică, luni de negocieri complexe cu Comisia Europeană, mii de ore de muncă. Parteneriat strategic cu SUA, Canada și Italia (7 miliarde EUR finanțare obținută). Colaborare cu canadienii pentru tehnologia CANDU (aceeași de la primele două reactoare) și cu italienii de la Ansaldo pentru turbine (aceleași de la unitățile 1 și 2). Certificări de securitate. Evaluări de impact. Aprobări internaționale.

Am preluat acest proiect în infinitul birocrației și al discuțiilor fără finalitate. Am reluat și finalizat negocierile cu patru dintre cele mai mari companii din domeniu. Am obținut aprobările necesare de la Comisia Europeană. Am consolidat parteneriatul cu SUA. Am asigurat finanțarea. Reactoarele 3 și 4 se vor face, sunt acum pe un drum fără întoarcere. În 2033, când se vor finaliza lucrările, alții vor tăia panglica – dar asta chiar nu contează. 

Cernavodă nu înseamnă doar construcție de capacități noi. Înseamnă și păstrarea celor existente. Unitatea 1 a fost pusă în funcțiune în 1996. Tehnologia CANDU are o durată de viață de aproximativ 30 de ani. Fără intervenție, România ar fi pierdut jumătate din capacitatea nucleară actuală în anii următori.

Am semnat ultimul contract necesar pentru retehnologizarea Unității 1. Lucrările se finalizează în 2029. Rezultat: încă 30 de ani de exploatare. Încă 700 MW garantați pentru sistem. Energie fără emisii. Stabilitate pe termen lung. Șantierul a început deja. Nu e proiect pe hârtie. E realitate. Muncitori pe teren. Echipamente instalate. Termene clare.

Hai să fim foarte clari: fără energie nucleară, România nu poate atinge neutralitatea climatică. Punct. Sursele regenerabile (solare și eoliene) sunt esențiale și trebuie dezvoltate masiv. Dar sunt intermitente. Soarele nu strălucește noaptea. Vântul nu bate constant. Ai nevoie de capacități de backup sau de stocare masivă (care costă enorm și nu sunt încă la scară suficientă).

Energia nucleară oferă energie stabilă, fără emisii, 24/7, 365 zile pe an. E complementul perfect pentru regenerabile. Nu concurează cu ele. Le susține. Le face posibile la scară largă. Cei doi ani de mandat au transformat discuțiile repetate de 20 de ani despre Cernavodă în contracte semnate, șantiere active, termene clare, bani alocați. Termene respectate. Cei care spun că nu s-a făcut nimic ar trebui să răspundă: ce se putea face mai mult?

Acum toată lumea vorbește despre hidrocentrale. Toată lumea a descoperit subiectul. Dar unde erau în ultimii 20-30 de ani, când proiectele mureau în dosare și litigii?

Am preluat un portofoliu de proiecte hidroenergetice începute de zeci de ani și înțepenite la 70-80-90-98% din stadiul de finalizare. Proiecte blocate în contestații, în avalanșe de adrese contradictorii, în birocrație kafkaiană, în litigii cu ONG-uri.

Imaginează-ți: ai un proiect finalizat în proporție de 95-98%. Investiția e făcută aproape complet. Turbinele sunt acolo. Infrastructura e acolo. Barajul e acolo. Totul funcțional din punct de vedere tehnic.

Dar proiectul nu produce niciun MW pentru că lipsește o autorizație, un aviz, un acord care stă de ani (uneori decenii) blocat într-un sertar, într-o instanță, într-un ping-pong între instituții.

Asta am găsit. Proiecte în agonie birocratică. Bani publici irosiți. Potențial energetic mort. 700MW aproape gata, miliarde de euro investite deja din banii românilor.

Și aici trebuie să fiu direct, pentru că altfel nu se înțelege gravitatea situației. Am avut de luptat cu 2-3 ONG-uri care s-au specializat în sabotarea proiectelor energetice strategice. Nu vorbesc despre organizații care apără cu bună-credință mediul. Vorbesc despre entități care contestă orice proiect energetic (indiferent de impactul real, indiferent de necesitatea națională, indiferent de rapoartele de mediu favorabile) și care folosesc toate pârghiile legale (și nu numai) pentru a bloca.

Au orchestrat campanii de denigrare, plătite cu bani grei, direcționați în proporție de 99,98% din afara României (cazul Greenpeace, chiar din raportul lor public). M-au amenințat. Au încercat să mă prezinte drept „dușmanul poporului” pentru că am vrut să finalizez proiecte deja începute, cu impact de mediu minim și beneficiu maxim pentru sistem.

Nu m-am lăsat intimidat. Am continuat. Pentru că interesul național vine înaintea agendelor ideologice și pentru că securitatea energetică a României nu este negociabilă.

Recent, Parlamentul a adoptat un proiect de lege privind deblocarea hidrocentralelor. Unii spun că asta „rezolvă problema” și se reiau lucrările ca prin vrajă. Din păcate, nu este adevărat. Și veți vedea, nu se va întâmpla nimic dacă nu facem lucruri în plus. 

În mandatul meu am pregătit un proiect mult mai amplu și mai solid, pe care l-am prezentat chiar în CSAT, când Ilie Bolojan era președinte interimar. CSAT a avizat proiectul de principiu.

Acel proiect stabilea un cadru complet pentru finalizarea rapidă a tuturor hidrocentralelor în lucru, prin declararea lor ca obiective de securitate națională. O să vin cu acest proiect în Parlament în săptămânile următoare și sper să fie susținut real de o majoritate. Pentru că România nu are timp să mai piardă zeci de ani cu 95-98% din investiție făcută și 0 MW produși.

Aici devine interesant. Stocarea energiei este viitorul sistemului energetic. Cu cât produci mai multă energie din surse regenerabile intermitente (solare, eoliene), cu atât ai mai mare nevoie de capacități de stocare pentru a echilibra sistemul când soarele nu strălucește și vântul nu bate. Este deranjant să aud, și aici, că „nu s-a făcut mai nimic pentru stocarea energiei”.

Am spus din primele săptămâni de mandat, în iunie 2023, că stocarea este prioritatea zero a mandatului meu. Și nu doar am spus. Am crescut de 25 de ori capacitatea disponibilă de stocare în baterii, într-un singur an, de la 14 MWh la 404,9 MWh.

Am modificat legea prin OUG și am eliminat dubla taxare a operatorilor de capacități de stocare. Asta stimulează masiv investițiile în baterii și în hidrocentrale cu acumulare prin pompaj.

În plus, am inițiat proiecte noi, cu finanțare din fonduri europene, care vor crește de încă 10-15 de ori capacitatea de stocare în baterii. Prin aceste investiții, în 2-3 ani, vom ajunge la peste 7000MWh, acoperind aproape toată nevoia de stocare a României de azi.

Am finalizat scheme concrete, cu bugete alocate, cu criterii de eligibilitate, cu proceduri de evaluare.

TOTAL CAPACITĂȚI DE STOCARE susținute prin toate aceste scheme: peste 7.000 MWh până în 2029. Repetă cifra: 7.000 MWh. Asta înseamnă capacitatea de a stoca energie pentru aproximativ 7 milioane de gospodării pentru o oră, doar din baterii. Iar dacă la vârfurile de consum importăm 2000 MWh, am putea acoperi liniștiți din baterii această nevoie și să mai și exportăm. Asta înseamnă flexibilitate pentru sistem. Asta înseamnă viitor. Asta înseamnă energie ieftină și curată, produsă din soare și vânt, și stocată pentru când avem nevoie de ea.

Prelungirea termenului de exploatare a centralelor pe cărbune nu e o favoare de la Bruxelles. Nu e un cadou. E rezultatul logicii, al argumentelor solide și al muncii intense. Este un drept firesc al României, recunoscut după doi ani de discuții, tensiune, efort diplomatic și tehnic din partea multor oameni care au apărat interesul național.

De ce este dreptul României? Pentru că în PNRR grupurile pe cărbune trebuiau înlocuite cu grupuri pe gaz. Prețul turbinelor pe gaz a explodat la nivel global – interesant, mai ales din cauza cererii enorme pentru centre de date. Asta nu e vina României. Fix din cauza asta, nu au fost ofertanți la licitațiile organizate la Ișalnița sau Craiova.

Iar legat de Craiova, pentru adevărul istoric: în iunie 2023, am găsit un proiect megaloman de 300 MW, cu finanțare din PNRR (pe hârtie). Am semnat contractul de finanțare din PNRR în a doua săptămână de mandat (nici măcar acest pas nu fusese făcut). Aveam două opțiuni mai departe: refacerea proiectării (minim 12 luni, cu tot cu achiziții) sau să dăm înainte și să vedem dacă avem ofertanți la licitație, având în vedere că mai erau doar trei ani din PNRR, deci proiectul trebuia finalizat în august 2026 cel mai târziu. Cei care au astăzi probleme de memorie ar trebui să explice de ce până în iunie 2023 nu fusese derulată nicio achiziție, când o centrală de 300 MW durează 2-3 ani doar în stadiul de execuție? Într-adevăr, nu au fost ofertanți (oricum, banii nu ajungeau, pentru că prețul la turbinele pe gaz crescuse cu peste 50% la nivel global, așa cum am arătat) și proiectul a fost scos din PNRR, pentru că nu mai era timp fizic de finalizare a investiției.

Un stat responsabil nu poate închide capacități de producție fără să pună ceva comparabil în loc. Nu fără sacrificii economice și sociale care nu se justifică. România a mai făcut greșeala asta în trecut. Între 2009 și mai 2023, predecesorii mei au închis 7.166 MW pe gaz și cărbune. Rezultat? Dependență crescută de import. Vulnerabilitate. Prețuri mai mari.

În mandatul meu am depus eforturi supraomenești pentru a atrage investițiile necesare și a relansa marile proiecte care să umple golul lăsat de alții. Dar investițiile durează. Până atunci, ai nevoie de capacități care funcționează acum.

Am fost la Bruxelles de peste 10 ori. Nu în vizite protocolare. În negocieri tehnice dure cu Comisia Europeană, cu DG ENER (Direcția Generală Energie), SG REFORM, DG COMP, DG CLIMA.

Când am început discuțiile privind calendarul de renunțare la cărbune, am plecat de la un principiu simplu: dacă vrei să fii credibil la Bruxelles, vii cu fapte, cu cifre, cu analize solide. A fost un proces dificil, tehnic, lung, extenuant. Muncă de echipă cu experți din Minister, din Transelectrica, din Complexul Energetic Oltenia, din Complexul Energetic Hunedoara. Analize. Scenarii. Simulări. Modele matematice. Rapoarte de mii de pagini. Mai puțin spectaculos decât o declarație publică. Dar infinit mai important pentru viitorul energetic al țării.

Un element central în toată negocierea a fost studiul de adecvență al sistemului energetic național, care trebuia să dovedească Comisiei Europene — cu cifre, nu cu vorbe — că România nu poate renunța brusc la cărbune fără a compromite securitatea energetică.

Am lucrat îndeaproape cu Transelectrica (sub SGG), care a scos studiul la licitație în 2024, acum un an de zile. Studiul a fost atribuit de către Transelectrica pe 16 mai 2025 și a început pe finalul mandatului meu. Mai repede nu era legal sau fizic posibil. Rezultatele preliminare au devenit disponibile acum câteva săptămâni, iar asta a permis României să obțină acordul Comisiei Europene pentru prelungirea exploatării grupurilor pe cărbune, pe care oricum nu avea cum să le oprească.

Vremea producerii energiei pe bază de cărbune nu a trecut. Și nu va trece fără să punem altceva echivalent în loc. Asta am apărat la Bruxelles și am dus negocierea până în punctul în care lipseau doar datele din studiul de adecvanță. Îl felicit pe actualul ministru, alături de echipele tehnice, pentru că a dus la capăt aceste discuții și a obținut rezultatul corect pentru România. Așa ar trebui să funcționeze statul: cu continuitate, cu respect pentru efortul celor dinainte și cu responsabilitate față de viitor. Într-o administrație serioasă, adevărul despre ce este bine pentru țară nu se schimbă odată cu miniștrii.

Pentru oamenii din Gorj și Hunedoara, asaltați în aceste zile cu mesaje politice, continuitatea muncii lor contează mai mult decât vanitatea personală. Politica faptelor contează. Dar continuitatea presupune și recunoașterea adevărului: negocierea a durat luni de zile, a implicat o muncă enormă, tone de documente tehnice, sute de ore de lucru în echipă pe parcursul ultimilor doi ani.

Iernut este un exemplu perfect de cum arată realitatea complexă a proiectelor energetice mari, departe de retorica politică și de căutarea disperată de vinovați.

Centrala de la Iernut era un proiect blocat la aproximativ 80% , de peste 3 ani de zile. Investiție mare. Potențial uriaș pentru sistemul energetic. Dar cu probleme contractuale, tehnice, financiare.

Ce am făcut? Am reluat proiectul cu Duro Felguera (companie spaniolă, contractor principal), după negocieri diplomatice și comerciale extrem de lungi și de complexe. Nu se putea relua cu altă companie, orice afirmă diverși habarniști azi. Am repus proiectul pe șine. Am rezolvat blocajele administrative. Am asigurat finanțarea din partea Romgaz și din Planul Național de Investiții.

Proiectul a avansat conform graficului. Până la finalul anului trecut, totul părea pe drumul cel bun. Romgaz plătise la zi toate facturile contractuale. Nu erau probleme de finanțare din partea română. Totul mergea conform planului. Apoi, Duro Felguera a intrat în insolvență la nivel global. Nu din cauza proiectului de la Iernut. Nu din cauza României. Din cauza problemelor financiare masive ale companiei la nivel internațional — proiecte ratate în America Latină, Africa de Nord, falimente în lanț.

Contractul nu putea fi reziliat unilateral înainte de termen fără să riscăm: procese internaționale majore (arbitraj internațional care durează ani); penalități uriașe pentru România/Romgaz (zeci de milioane de euro); pierderea garanțiilor și a sumelor deja plătite; blocarea proiectului în litigii interminabile.

Aș fi vrut să reziliez și să găsesc alt contractor imediat. Dar asta ar fi costat enorm statul român. Contractul trebuia reziliat la termen, conform procedurilor legale și contractuale. Adică după mandatul meu, când termenele contractuale permiteau rezilierea fără penalități uriașe. Ceea ce s-a și întâmplat.

Asta e realitatea. Nu e eșec. Nu e incompetență. E o gestionare responsabilă a unei situații imposibile, moștenite și complicate de evenimente externe complet în afara controlului nostru (insolvența globală a unui mare contractor). Nu am ce să reproșez echipei Romgaz.

Am dus proiectul de la 80% la 98%. Am pus bazele pentru finalizare. Am asigurat că Romgaz și-a respectat toate obligațiile contractuale. Restul — rezilierea și găsirea unui nou contractor — trebuia făcut după expirarea termenelor contractuale, pentru a proteja interesele statului român.

Oricine spune altceva fie nu înțelege complexitatea contractelor internaționale de construcții, fie minte în mod conștient.

Hai să vorbim despre un subiect tehnic, mai puțin cunoscut publicului larg, dar cu impact financiar uriaș: Jalonul 121 din PNRR, care vizează profesionalizarea guvernanței corporative în companiile de stat din energie prin numiri transparente în consiliile de administrație.

Ce presupune jalonul? În cadrul PNRR, România s-a angajat față de Comisia Europeană să profesionalizeze conducerea companiilor de stat din energie. Concret: să numească în CA-uri oameni competenți, selectați transparent, pe bază de criterii profesionale clare, nu pile politice. Nu politruci. Nu nepotisme. Nu „oamenii noștri”. Profesioniști cu experiență dovedită, selectați printr-un proces deschis, competitiv, evaluat de comisii independente.

Am arătat de multe ori de unde au plecat problemele sesizate de Comisia Europeană și care proceduri au fost organizate în mandatul meu, respectiv înainte de mandatul meu. Am contestat formal și în negocieri de aproape un an de zile concluziile Comisiei. La plecarea din mandat, salvasem deja o penalitate de 70 de milioane EUR pentru România, iar procedurile rămase de finalizat erau stabilite clar, pe un calendar ferm, cu respectarea termenului impus de Comisia Europeană.

În mod normal, România nu trebuie să piardă niciun euro pe acest jalon. Vom vedea cât de curând, în luna noiembrie, ce se va întâmpla. Eu voi prezenta public, pe fiecare companie în parte, stadiul procedurilor de selecție și calendarul stabilit, conform legii, la nivelul lunii iunie 2025, când mi-am încheiat mandatul. Nu e de joacă. Miza este de 220 milioane de euro, cam cât riscă România și pentru reforma pensiilor speciale.

Deocamdată, puteți să parcurgeți în liniște această raportare din 2 iunie 2025, exact pe subiectul jalonului 121.

Ce contează cel mai mult pentru cetățeanul obișnuit? Factura la energie. Timp de doi ani, am implementat și am îmbunătățit constant schema de compensare-plafonare a prețurilor la energie electrică și gaze naturale pentru consumatorii casnici și pentru companiile românești.

Nu a fost perfectă. Nicio schemă nu e perfectă. Dar a funcționat. Și a funcționat bine.

Pe parcursul celor doi ani de mandat, conform datelor oficiale Eurostat (verificabile de oricine): România a avut al patrulea cel mai mic preț la gaze naturale din UE și al cincilea cel mai mic preț la energie electrică din UE. Constant. Nu o dată. Nu într-un trimestru norocos. Mereu, pe tot parcursul celor doi ani.

Mulți critici ai schemei (în special cei care nu au înțeles-o sau nu au vrut să o înțeleagă) uită să menționeze un lucru esențial și verificabil: schema a adus de două ori mai mulți bani la bugetul de stat decât a costat. Cum e posibil? Simplu: Pe măsură ce prețurile pe piață au crescut din cauza crizei europene, veniturile producătorilor și traderilor de energie au crescut și ele. Iar statul român a colectat taxe și impozite suplimentare pe aceste venituri mai mari.

Deci schema nu a fost doar o cheltuială bugetară. A fost și o sursă semnificativă de venit pentru buget. Dar cine mai vorbește despre asta? Cui îi convine narațiunea asta?

 Oare cum ar fi fost alegerile de anul trecut și de anul acesta fără această măsură? Când oamenii ar fi primit facturi mai mari? Când companiile ar fi închis fabrici pentru că nu puteau plăti energia? Când protestele ar fi fost zilnic în stradă? Când frustrarea socială ar fi explodat? Ce campanie ar fi dus izolaționiștii? Cui i-ar fi convenit haosul economic și social? Celor care vor să ne arunce iar în brațele experților în șantaj energetic de la Est.

Schema de compensare-plafonare nu a fost populism ieftin. A fost responsabilitate guvernamentală într-un moment critic. A fost un scut social și economic care a protejat România de valurile care au lovit restul Europei. Și, repet: a funcționat. Cifrele Eurostat o dovedesc. Realitatea din teren o dovedește.

Cât costă energia astăzi? Cât dictează piața: prețul e rezultatul raportului dintre cerere și ofertă. Nu îl stabilește ministrul, nici președintele ANRE, nici președintele țării. Și astăzi plătim nota de plată a unor greșeli acumulate în zeci de ani: lipsa cronică a investițiilor, închiderea fără analize riguroase a peste 7000MW producție în bandă, lipsa interconexiunilor în Europa Centrală și o piață unică energetică europeană fragmentată și disfuncțională etc.

Cineva cu zeci de ani de experiență în administrația publică, cu mulți miniștri la activ, mi-a spus acum doi ani că „România este țara Meșterului Manole”. Acum înțeleg ce a vrut să-mi spună. Da, e greu să construiești ceva trainic. Continuitatea în administrație înseamnă respect pentru munca celor dinainte. Înseamnă să preiei ce a fost făcut bine și să continui, să construiești pe fundație solidă, să duci mai departe proiectele începute. Eu asta m-am străduit să fac, de câte ori a fost posibil.

 Nu înseamnă să strici din orgoliu, incompetență sau calcul politic. Într-o administrație serioasă, modernă, funcțională, adevărul despre ce este bine pentru țară nu se schimbă odată cu miniștrii. Proiectele bune rămân bune. Investițiile necesare rămân necesare. Prioritățile strategice rămân.

 Nu am scris acest articol pentru validare publică. Știu ce am făcut pentru țara mea și am conștiința împăcată. Nu am nevoie de laude, nici de statui. Rezultatele vorbesc de la sine pentru cei care vor să le vadă.

Am scris aceste rânduri (prea lungi, prea tehnice poate) pentru că România merită adevărul. Pentru că cetățenii trebuie să știe ce s-a făcut, cât a costat, ce s-a pierdut și ce riscăm să pierdem mai departe.

Energia nu este despre politică. Nu este despre ego-uri și vanități. Este despre viitorul României. Despre siguranța copiilor noștri. Despre prosperitatea generațiilor care vin. Și viitorul se construiește cu fapte, nu cu declarații. Cu investiții, nu cu promisiuni. Cu muncă, nu cu populism.