Ziua învăţătorului este sărbătorită în România în fiecare an pe 5 iunie, ziua naşterii marelui pedagog Gheorghe Lazăr. Ziua liberă pentru elevi și profesori a fost instituită prin lege în 2007.

Mai mulţi deputaţi şi senatori au depus, în mai 2007, un proiect legislativ privind instituirea Zilei Învăţătorului. „Ziua Învăţătorului se doreşte a fi un prilej bun de reflecţie asupra şcolii şi a slujitorilor ei, o oportunitate pentru a ne manifesta recunoştinţa faţă de dascăli, în special a „fondatorului învăţământului în limba naţională în Ţara Românească” - Gheorghe Lazăr, care s-a născut la data de 5 iunie”, potrivit inițiatorilor proiectului. Senatul a adoptat proiectul de lege la 20 iunie 2007 şi Camera Deputaţilor, la 9 octombrie 2007.

Ziua Învăţătorului este sărbătorită în toate unităţile de învăţământ de stat, particulare şi confesionale din sistemul românesc. Potrivit Legii nr. 289/2007, Ministerul Educaţiei şi alte instituţii pot acorda premii, distincţii, medalii şi titluri onorifice cadrelor didactice şi elevilor, pentru merite deosebite.

Ziua Învăţătorului a fost instituită ca zi nelucrătoare pentru personalul din învăţământ prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învăţământ Preuniversitar, semnat în 2023, potrivit https://www.portalinvatamant.ro/.

Personalitate complexă, pedagog, teolog, traducător şi inginer român, Gheorghe Lazăr este considerat fondatorul învăţământului în limba română din Ţara Românească. În 1818, a înfiinţat, în Bucureşti, prima şcoală cu predare în limba română. Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, după alte surse, 9 ianuarie 1782 - m. 17 sept. 1823) şi-a început educaţia la şcoala primară din Avrig, localitatea natală, apoi, a urmat liceul piarist din Cluj (1798-1805). În 1802 a învăţat la liceul catolic din Sibiu, iar în 1805 - la Cluj. Studiile variate - limbi străine, teologie, drept, filosofie, ştiinţe - au pus bazele viitoarei pregătiri enciclopedice a lui Gheorghe Lazăr. A obţinut o bursă şi a devenit student la Viena. Aici a audiat cursuri de teologie, filosofie, drept, pedagogie, literatură, matematică, inginerie, ştiinţe militare, medicină, fiind influenţat de curentul iluminist, potrivit lucrării „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900” (Bucureşti, Editura Academiei, 1979).

În 1811 era profesor la Seminarul Episcopiei Ortodoxe din Sibiu. După o serie de ostilităţi din partea autorităţilor şi, mai ales, din partea episcopului Vasile Moga, Gheorghe Lazăr a plecat la Braşov. În continuare a avut de suferit, încercările de a-şi tipări lucrările traduse, în 1814-1815, fiind supuse eşecului. Arhidiacon din 1814, a candidat în 1815 la scaunul episcopal de la Arad, dar a fost înlăturat de un contracandidat susţinut de mitropolitul Stratimirovci. În cele din urmă, Lazăr a fost destituit din profesorat.

A trecut munţii, în 1816, stabilindu-se în Bucureşti, unde şi-a câştigat existenţa mai întâi ca profesor particular. Pentru a-şi putea duce la capăt planul de înfiinţare a primei şcoli naţionale de nivel superior în limba română, cărturarul ardelean trebuia mai întâi să se facă cunoscut, să îşi demonstreze competenţa în chestiuni şcolare şi să obţină sprijinul boierilor-efori din Bucureşti, dar şi al altor cărturari români, potrivit lucrării "Cultură naţională şi spirit european (1818-1864)" (Nicolae Isar, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004).

Actul de întemeiere al primei şcoli naţionale româneşti l-a constituit anafora boierilor-efori din data de 6 martie 1818. Între semnatarii acesteia, pe lângă mitropolitul Nectarie, se numărau Constantin Bălăceanu, Iordache Golescu, Grigore Dimitrie Ghica. Cererea boierilor-efori a fost aprobată la 24 martie 1818, de domnul Ioan Caragea (1812-1818), care a consfinţit deschiderea în august a primei şcoli superioare româneşti, în localul de la „Sf. Sava”. La început, elevii săi erau băieţi de mici meseriaşi, târgoveţi şi dascăli, pentru că fiii de boieri frecventau în continuare şcoala grecească.

Şcoala şi-a început activitatea în august 1818, inaugurarea fiind marcată prin lansarea de Gheorghe Lazăr a cunoscutei „Înştiinţări”, în care era expus un adevărat proiect de organizare a învăţământului românesc în patru trepte („tagme”) de învăţături. În procesul de predare, a fost frecvent ajutat de Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru, Simion Marcovici, Ioan Pandele şi, din 1819, de fostul său elev Ion Heliade-Rădulescu. El însuşi a predat matematica şi filosofia în prelegeri destinate elevilor, dar şi publice, prin care urmărea nu numai educaţia culturală a auditoriului, ci şi patriotică şi naţională. Vasta acţiune didactică proiectată de Lazăr includea şi pregătirea viitorilor profesori români, cerinţă reflectată în decizia Eforiei Şcoalelor de a trimite, în 1820, la studii în străinătate, la Pisa şi la Paris, pe Eufrosin Poteca, Costache Moroiu, Simion Marcovici şi pe Ioan Pandele.

Principala operă a lui Gheorghe Lazăr o constituie faptele sale culturale şi activitatea sa pedagogică, bazată pe ideea iluministă potrivit căreia răspândirea culturii şi ştiinţei în limba poporului va pune capăt înapoierii sociale şi asupririi naţionale. Şcoala de la „Sf. Sava” a dat roade în plan naţional prin pregătirea generaţiei paşoptiste.

Ideile lui s-au reflectat cel mai bine în cele două discursuri extraşcolare, singurele cunoscute, în „Cuvânt al lui G. Lazăr, la înscăunarea mitropolitului Dionisie” (1819), o înscăunare care punea capăt unui lung şir de mitropoliţi greci, sau în cel dedicat înscăunării domnului Grigore Dimitrie Ghica la 30 iulie 1822, după revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu.