Într-un spațiu public dominat de sondaje politice și statistici financiare, realizăm că unele cercetări sunt mai relevante decât altele. Recent, un studiu realizat de CURS la solicitarea Asociației „Eu te-am facut, eu te iubesc” a produs unul dintre cele mai pragmatice imagini ale societății românești: cum văd mamele din România adicțiile? Răspunsurile lor arată că problema nu este doar în stradă, ci și în sufragerie.

Cercetarea indică, la nivel general, că 88% dintre mame consideră drogurile grele „foarte grave” și principalul pericol pentru comunitate. Urmat, desigur, de consumul de alcool și tutunul. Ordinea este previzibilă și confirmă discursul public. Drogurile sunt percepute drept cel mai mare pericol, iar această percepție are bază solidă: România nu este izolată de piețele europene, iar consumul experimental în rândul adolescenților este documentat de rapoartele naționale și europene. Mai mult decât atât, la nivel global, numărul consumatorilor de droguri a crescut cu 28% în perioada 2013-2023.

Însă, când întrebarea devine personală, ierarhia riscurilor se schimbă. Pentru propriii copii, mamele se tem mai ales de alte pericole: telefonul (52%), jocurile pe calculator (49%) sau televizorul și tableta (42%). Drogurile coboară pe locul patru, cu 39%. Mai mult decât atât, raportat la familia lor, doar 22% văd un risc imediat de expunere la alcool și doar 9% la droguri.

Altfel spus, drogurile rămân un pericol major și cu efecte radicale, dar telefoanele și ecranele au devenit un pericol constant și difuz, greu de controlat în familie. Cele două nu se exclud, ci coexistă, adesea alimentându-se una pe alta, mediul digital fiind și spațiul care amplifică insecuritățile personale și prin care adolescenții pot intra în contact cu substanțe sau cu grupuri de risc.

România are, practic, două conversații paralele. În spațiul public, frica de droguri dictează agenda. În spațiul privat, telefoanele și ecranele erodează relațiile familiale.Cercetarea arată că părinții nu sunt indiferenți, ci doar lipsiți de instrumente. Ei recunosc gravitatea ecranelor, dar în lumea digitalizată de astăzi este dificil să canalizezi atenția celor mai tineri din familie asupra altor canale de comunicare. Ei se tem de droguri, dar nu este o discuție pe care se simt pregătiți să o poarte în familie și nici nu știu ce modele de prevenire ar fi eficiente.

Poate voi surprinde, dar datele ne indică faptul că multe dintre soluții sunt comune: educația timpurie, implicarea constantă a părinților și sprijinul comunitar. Atât în fața ecranelor, cât și în fața riscului consumului de droguri, copiii au nevoie de repere clare și de adulți care să îi ghideze prin dialog sincer. Prevenirea începe cu încredere și relații sănătoase în familie. Nu cu frică, ci cu empatie. Nu cu sloganuri, ci cu instrumente.

Problema cu această abordare care știm că funcționează? Necesită programe și resurse pe termen lung, iar răbdarea nu este principala caracteristică românească – nici în politicile publice, nici la nivelul societății.