Monica Lovinescu face și munca unui șef de cenaclu. Jurnalul este dovada unei permanente febrilități creatoare, dar și a unei disponibilități fără rezerve în slujba cauzelor bune. Personajele pe care le evocă – admirativ sau rece, cu tandrețe sau uneori în pragul oripilării – trăiesc fie în România, fie în Franța, Israel sau America. Rând pe rând, ele apar sub lupa de mare fidelitate a Monicăi Lovinescu și astfel noi, cititorii, privitorii, vedem cele mai fine riduri, cele mai fine cute de pe aceste chipuri, care sunt: Saul Bellow și Sandrine Lavastine, Horia Patapievici și Doina Jela, Andrei Pleșu și Paul Barbăneagră, Nicolae Manolescu și Gabriel Liiceanu ș.a.m.d. De fiecare dată, există o judecată față de care nu există apel, indiferent dacă Monica Lovinescu scrie cu empatie, cu duioșie sau cu o anume încărcătură reprobatoare, judecata este limpede și fără fisuri. În momentul în care vorbește despre Irina Nicolau, îți dai seama că o consideră un Om cu majusculă. Pe de altă parte, referindu-se la Dinu Giurăscu, e clar că-l consideră corijent la examenul de etică. Pe Cicerone Ionițoiu, acest „ neobosit arheolog al demnității ultragiate”, îl prețuiește. Față de Adrian Marino simte un amestec greu de dezamăgire și tristețe.

Monica Lovinescu a avut o oarecare mefiență față de publicarea acestui volum. De ce? În aceste ultime pagini scrise în viață, în perioada 2001-2002 (Monica Lovinescu a murit pe 20 aprilie 2008), există destule trimiteri la mici neplăceri medicale, neajunsuri, boli, șubrezenii - și referitoare la ea, și referitoare la Virgil Ierunca. Or, Monica Lovinescu n-a vrut să lase cititorului nimic care să semene a buletin de analiză.

Din lectura Jurnalului inedit ai, o dată în plus, certitudinea că Monica Lovinescu este și împrăștie o lumină bună și sigură, că este un om exemplar, că este o conștiință, că este un reper”.