Sistemul de sănătate este un adevărat labirint pentru orice pacient, dar mai ales pentru cei care suferă de cancer. Fără să cunoști pe cineva care să te îndrume nu ai nicio șansă, o recunosc chiar medicii. În țara noastră cancerul bronhopulmonar are o mortalitate de 80%, din cauza acestui drum lung dintre suspiciunea de boală și momentul diagnosticului. Urmează un nou episod Pacient în România.
Pacient: Timpuri foarte periculoase, foarte grele pentru noi de la țară ca batrâni.
Pacientul din imagini este din Turnu Măgurele. Odată cu suspiciunea că ar putea suferi de cancer pulmonar a început și lungul drum spre tratament, la fel de greu și complicat ca diagnosticul.
Pacient: Am fost la Turgu Măgurele... și ne-am dus acolo și m-a băgat și mi-a făcut niște raze, dar mi-am făcut prima dată o programare din timp cu 20 de zile. M-am dus la Alexandria, acolo mi-am făcut tomograf, după am venit la Turnu înapoi, mi-a făcut și Turnu raze și mi-au zis „Băi n-avem ce să-ți facem, că n-avem aparatură... tu ai niște probleme mai complicate..”. Păi, și ce să fac? „La Bucureși, îți dăm trimitere la București.”
Trimiterea la București este pentru un bolanav din mediul rural ca o trimitere în necunoscut. Dacă nu au o rudă sau o cunoștință, oamenii nu știu încotro să o apuce.
Pacient: Și după l-am sunat pe băiatul meu. La țară sunt cam în jurul 90% care nu au șanse, nu au posibilități.
De ce e atât de greu ca un pacient suspect de cancer bronhopulmonar să afle dacă este bolnav sau nu? Iată cum arată în România acest drum spre aflarea diagnosticului, pe care fiecare pleacă pe cont propriu.
Pacientul merge la medicul de familie sau la pneumolog pentru trimitere. Trebuie să facă bronhoscopie și radiografie sau CT. Dacă acolo unde face bronhoscopia, medicul nu poate să preleveze și biopsia, pacientul merge la alt spital. Rezultatul biopsiei vine într-o lună. După confirmarea diagnosticului, pacientul trebuie să își caute un oncolog, adică ajunge la alt spital. Oncologul, pentru diagnostic complet, îi cere alte analize, imagistice și teste genetice. Pentru analizele imagistice, pacientul este din nou pus pe drum. Trebuie să vadă unde le poate face și când. Până aici, au trecut deja câteva luni, așa că primele analize deja nu mai sunt de actualitate, iar medicul poate pune pacientul să le repete. Dacă rezistă pe tot acest traseu, bolnavul va începe tratamentul după câteva luni din momentul în care a avut primele simptome de boală.
În România, un pacient cu suspiciune de cancer ajunge la tratament în 5, 6 luni, adică peste 150 de zile. Autoritățile încearcă să rezolve această problemă prin planul național de cancer, unde durata maxima de 50 de zile. Dacă ne uităm în Europa pacientul intră în tratament în 10 zile.
Cezar Irimia - președinte FABC: Aceste întârzieri sunt cuantificate de fapt în vieți pierdute.
Laurenția Galeș - medic primar oncolog: Un pacient dintr-un sat din România, dacă nu știe pe nimeni, dacă nu are pe nimeni, un copil, o rudă, ia startul cu întârziere. Face toate drumurile astea dacă are bani și depinde foarte mult de bunăvoința medicului la care ajunge, dacă are disponibilitatea și timp să facă toate programările necesare și să scurteze acest drum pentru pacientul nostru.
Doar că bunăvoința medicului de a ajuta pacientul nu există întotdeauna. În plus, lipsește și aparatura pentru diagnostic, medicii, dar și decontarea unor analize amănunțite, cum ar fi testele genetice, care costă mii de euro.
Cezar Irimia - președinte FABC: Toate acestea sunt suportate de industria farmaceutică sau de cei care își permit, adică foarte puțini. Adică un procent foarte mic, de 2 % din marea majoritate a pacienților.
Bogdan Tănase - manager Institutul Oncologic: Suntem în paradoxul în care dispunem de medicamente eficiente, scumpe, dar nu de mijloace de diagnostic, accesul la ele e destul de greu și astfel pacienții de multe ori nu ajung să facă tratamentul.
În România, cancerul bronhopulmonar are cea mai mare mortalitate, 80%. Anual, 12 mii de pacienți sunt diagnosticați cu aceasta boală, iar 10 mii pierd lupta. Nu este însă o statistică oficială, pentru că țara noastră nu are un registru național de cancer. Asta înseamnă că autoritățile nu au cum să știe la modul real care este nevoia de aparatură, personal, tratamente pentru acești bolnavi sau programe de screening.
Bogdan Tănase - manager Institutul Oncologic: Dezideratul ar fi ca în fiecare ... să existe un centru de bronhoscopie, cel puțin în fiecare spital județean. Trebuie vorbit de accesul pacienților la .. biopsie ghidate - tomograf sau ecograf - o manevră care cred că e absolut necesară și sunt puține centre care oferă asta pacienților oncologici.
Accesul la aceste analize există numai în orașele mari, dar și aici sunt puține centre. Iar pentru pacientul care vine din mediul rural este infinit mai greu. Trebuie să aibă în primul rând bani, dar și puterea de a face față unei lungi așteptări, pentru că programările se fac după luni de zile.
Bogdan Tănase - manager Institutul Oncologic: E clar că un pacient din București are cumva un avantaj față de un pacient din altă parte.
Pentru tratarea cancerului bronhopulmonar e nevoie medici de radioterapie intervențională, care pot fi numărați pe degete în România, și de pneumologi, o specialitate cu un deficit mare. Traseul pacientului oncologic a fost creionat pe hârtie, deocamdată, în planul naţional de cancer. Autorităţile trebuie să găsească acum banii necesari şi resursa umană pentru a-l pune în aplicare.