Sunt momente rare în viața unei națiuni care transcend politica de zi cu zi și devin puncte de inflexiune în marea narațiune a istoriei sale. Sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului în acest an, care coincide fericit cu Centenarul Patriarhiei Române, este un astfel de moment. Ceea ce am văzut nu a fost doar o ceremonie religioasă, oricât de impunătoare ar fi fost aceasta. Am asistat la încununarea unui vis de 140 de ani și, mai important, la declarația de maturitate a națiunii române post-comuniste.
Într-o eră a globalizării și a identităților fluide, gestul de a ridica un monument național de o asemenea anvergură poate părea unora anacronic. Și totuși, marile națiuni înțeleg că, pentru a naviga un viitor incert, trebuie să ai ancore adânc înfipte în trecut. Privind la acest edificiu, este ușor să fii copleșit de cifre. Este, incontestabil, un proiect al superlativelor: cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume, cel mai mare iconostas din lume, cel mai mare clopot cu balans liber din lume. În interiorul său, mozaicul "Maica Domnului Platytera" din absida altarului este cea mai mare reprezentare a Fecioarei Maria din întreaga lume ortodoxă, iar rugăciunea "Tatăl Nostru" este înscrisă în mai multe limbi, un simbol al vocației universale.
Dar a te opri la aceste recorduri tehnice, deși impresionante, înseamnă a rata esențialul. Adevărata miză a acestui proiect nu stă în miile de tone de beton, în milioanele de piese de mozaic sau în înălțimea sa care domină orizontul Bucureștiului. Măreția sa stă în simbolismul său copleșitor și în răspunsul pe care îl oferă celei mai mari provocări a României moderne: definirea propriei identități în libertate.
Să facem un pas înapoi, mult înapoi. Ideea unei Catedrale Naționale nu este o ambiție recentă, născută din orgoliul post-decembrist. Ea este co-substanțială cu statul român modern. S-a născut imediat după Războiul de Independență din 1877, fiind susținută de minți luminate ca Mihai Eminescu și Ioan Slavici. A fost un proiect al Regelui Carol I, consfințit prin lege în 1884, ca o expresie a suveranității proaspăt câștigate. A fost, apoi, relansat cu și mai multă vigoare de Regele Ferdinand, după Marea Unire din 1918, fiind gândit ca un monument-simbol al României reîntregite, o încununare a sacrificiului celor care au făcut-o posibilă.
Timp de un secol, acest vis a fost un barometru al destinului nostru. A fost amânat de crize economice, de două războaie mondiale și, cel mai elocvent, a fost brutal suprimat de regimul comunist. Totalitarismul ateu nu doar că a interzis proiectul; a încercat să șteargă fizic spațiul sacru și memoria istorică a capitalei. Demolarea bisericilor și a cartierelor istorice de pe Dealul Arsenalului pentru a ridica simbolul suprem al megalomaniei ceaușiste – Casa Poporului – a fost un act de război cultural.
De aceea, amplasarea Catedralei de astăzi nu este o întâmplare și nici un compromis logistic. Este un act de o justiție istorică poetică. Catedrala Națională nu a fost construită lângă Palatul Parlamentului; a fost construită împotriva lui. Ea intră într-un dialog direct, necesar și corectiv cu moștenirea cea mai grea a secolului XX românesc. Acolo unde regimul comunist a impus o masivitate orizontală, opresivă, menită să strivească individul sub greutatea statului totalitar, Catedrala răspunde prin verticalitate, prin aspirația spre cer, prin afirmarea spiritului uman liber. Acolo unde Casa Poporului era un templu închinat unui cult al personalității morbid, Catedrala este un spațiu închinat divinității și memoriei eroilor. Este, așa cum a fost perfect descrisă, o "reparație morală" adusă unei răni deschise în inima Bucureștiului.
Să fim onești: am auzit, desigur, și vocile critice, iar dezbaterea "spitale versus catedrală" a fost una intensă. Într-o democrație sănătoasă, alocarea fondurilor publice trebuie să fie mereu subiect de dezbatere. Ca liberal, cred cu tărie în responsabilitatea primordială a statului de a construi infrastructură modernă, școli performante și, da, spitale sigure și curate. Le datorăm cetățenilor noștri un stat funcțional.
Dar o națiune matură înțelege că aceasta este o falsă dihotomie. O societate nu trăiește doar cu pâine; ea are nevoie și de simboluri. Nu cerem Franței să vândă Palatul Versailles pentru a finanța spitale. Nu cerem Marii Britanii să demoleze Westminster Abbey pentru a construi autostrăzi. Acestea sunt categorii diferite de bunuri naționale. Primele reprezintă infrastructura funcțională a unei țări; cele din urmă reprezintă infrastructura simbolică a identității sale. O națiune care eșuează să investească în ambele este o națiune săracă, indiferent de PIB-ul său.
Mai mult, finanțarea reflectă un parteneriat. Deși o parte semnificativă a venit, corect, din fonduri publice (de la Guvern și primării), ca o recunoaștere a proiectului de interes național, o componentă uriașă – vorbim de zeci de milioane de euro – a venit direct din donațiile a sute de mii de români. Aceasta nu este "catedrala statului", este, în sensul propriu, "catedrala neamului". Este un proiect la care au contribuit deopotrivă instituțiile și cetățenii, un model de cooperare între Stat și Biserică. Într-o democrație liberală modernă, statul este secular, dar nu este ignorant. El recunoaște rolul istoric și social al instituțiilor fundamentale, iar Biserica Ortodoxă, fie că ne place sau nu, este o astfel de instituție în România.
Privind în exterior, în arena globală, Catedrala Mântuirii Neamului este și un extraordinar instrument de soft power. Ne plasează pe aceeași hartă cu alte mari națiuni care și-au afirmat identitatea prin monumente ecleziastice de referință. Washington National Cathedral, deși aparținând unui cult privat, a fost gândită ca "marea biserică a națiunii" americane. Berliner Dom a fost reconstruită ca un simbol al Germaniei reunificate. Dar, spre deosebire de alte exemple grandioase din estul Europei, care uneori poartă amprenta unor regimuri autoritare ce folosesc religia ca instrument de stat, monumentul nostru este diferit. El nu este visul unui singur lider; este rodul unui vis public vechi de 140 de ani, născut într-o monarhie constituțională și împlinit într-o democrație consolidată. Proiectează imaginea unei Românii stabile, demne și conștiente de locul său în lume.
În final, sfințirea acestei Catedrale încheie, simbolic, lunga tranziție post-comunistă a României. Timp de trei decenii, am fost o țară "în curs de dezvoltare", "în tranziție", mereu în urma altora, mereu încercând să reparăm un trecut stricat. Astăzi, prin acest edificiu gândit să dăinuie o mie de ani, declarăm că tranziția s-a încheiat. Nu mai suntem o națiune în devenire, mereu reactivă. Suntem o națiune împlinită, ancorată ferm în valorile sale euro-atlantice, dar și în credința și istoria sa milenară.
Catedrala este, înainte de toate, un panteon. La piciorul Sfântului Altar se află lista cu cei peste 350.000 de eroi români cunoscuți, morți pentru țară. Această clădire nu este doar o moștenire impresionantă lăsată copiilor noștri. Este o promisiune făcută strămoșilor noștri că jertfa lor nu a fost în zadar și un reper de neclintit pentru viitor, care să ne amintească, indiferent cât de tulburi vor fi vremurile, cine suntem și de unde venim.