În 1935, scriitorul Mihail Sebastian purta o conversație de “două ceasuri” cu Constantin Argetoianu, un politician experimentat și controversat, fost ministru, care în acest dialog se autodefinește drept “sceptic” și “nefățarnic”. Deși la momentul interviului nu deținea o funcție executivă, Argetoianu avea să devină președinte al Senatului și apoi, pentru scurt timp, chiar prim-ministru. Conversația are loc într-o epocă de aparentă stabilitate pentru România, sub care însă mocneau deja tensiuni extreme. Nici Sebastian, nici cinicul său interlocutor nu puteau anticipa cutremurele care aveau să scuture țara în următorul deceniu.

Spre sfârșitul discuției, Argetoianu îi spune lui Sebastian: “Dumneata ești tânăr și îmi vei citi cândva - doresc să fie cât mai târziu - memoriile [...]. Spun în aceste memorii tot ce am văzut”. N-a fost să fie. Mihail Sebastian, a cărui viață și operă au fost profund marcate de antisemitismul și violențele epocii, a murit în 1945, la 38 de ani, într-un tragic accident de circulație. La rândul său, Constantin Argetoianu a fost arestat de autoritățile comuniste în 1950, în așa-numita “noapte a demnitarilor”, și a murit în 1955, la 84 de ani, în închisoarea de la Sighet.

Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

***

Mai jos, transcrierea integrală a interviului publicat în Rampa la 1 iulie 1935, cu intertitlurile originale din textul semnat de Mihail Sebastian.

“Nu aveam, intrând în biroul d-lui [Constantin] Argetoianu, nici un plan pentru convorbirea ce-mi fusese acordată. Venisem nu numai fără întrebări formulate dinainte, dar și fără hârtie de scris. Eram hotărât să-i dau acestei întrevederi libertatea unei conversații care își găsește singură drumul printre replici, paranteze, amintiri…

Nu știam exact despre ce anume vom vorbi și dacă rândurile care urmează vor părea într-un anumit fel digresive, lipsite de ordine, sărind brusc de la un subiect la altul și revenind apoi fără tranziție, [iar asta] este numai pentru că am ținut aici, dacă nu să conserv (ceea ce n-ar fi greu), cel puțin să sugerez, ritmul viu al unei conversații pe care încerc s-o înregistrez cu fidelitate, deși - vai! - fără acel inimitabil accent de humor bloxat, pe care i-l cunoașteți desigur d-lui Argetoianu dacă l-ați auzit vreodată vorbind.

Cum orice întrebare de început era indiferentă, ea trebuind doar să ne deschidă drumul mai departe, am recurs la cea mai obișnuită și l-am rugat pe d. Argetoianu să-mi vorbească despre ultimele sale lecturi.

Constantin Argetoianu: Ultimele? Două cărți. „Viețile domnițelor” de [Nicolae] Gane și o istorie a lui Buda de Offenburg. Te surprinde poate, dar budismul m-a interesat totdeauna. Poate ca să compenseze totala mea necredință. Fiindcă eu n-am fost niciodată un credincios. E adevărat, nu sunt un ateu din speța acelora care se mândresc cu asta. Nu trag nici un orgoliu din ateismul meu. Dimpotrivă. Îmi pare rău. A nu crede este o nenorocire.

Viața este mult mai simplă și mai comodă pentru cei care au puterea sau naivitatea de a crede în ceva. Eu n-am crezut niciodată. Eu și toți oamenii din generația mea. Prea am trăit mult sub influența raționaliștilor și a scepticilor. Noi am fost definitiv marcați de [Ernest] Renan și [Hippolyte] Taine.

Se vede că de aceea, dintr-un fel de simpatie pentru contraste, m-am interesat de budism, de istoria și problemele lui. Am citit ani de-a rândul în direcța asta, ceea ce nu înseamnă că m-am convertit. Nu. Sunt un necredincios rezistent.

Mihail Sebastian: Mă ispitește să pun în legătură această „profesiune de necredință“ cu reputația dvs. de scepticism. Sunteți pentru toată lumea, domnule ministru, un sceptic. Mai rău chiar: un cinic.

Constantin Argetoianu: Cinic!... Da. Adică, sincer și nefățarnic. Vezi, lumea pierde ușor sensul just al cuvintelor. Se uită că cinicii în filosofie reprezentau o școală, o atitudine, o direcție. Astăzi „cinic“ se cheamă un om fără rușine.

Eu sunt doar un om fără ipocrizie. Nu m-am jenat niciodată să spun ceea ce gândeam. Asta s-o fi chemând cinism sau scepticism. Dar cum să nu fiu sceptic, dacă de atâtea decenii mă învârtesc în jurul problemelor și a oamenilor? Când văd ce e în fundul gândului fiecăruia, mă lecuiesc de orice iluzie.

Îți repet însă că nu mă felicit deloc pentru luciditatea mea. A fost o adevărată nefericire, faptul că n-am putut crede. Un om care se îndoiește prea mult nu poate construi prea mult. Le doute! Ce povară! Dar așa am fost învătați noi: să ne îndoim.

Eu îi invidiez sincer pe oamenii care sunt siguri în viață. Siguranța lor e un imens noroc. Ei n-au îndoieli, ci știu tot, ei cunosc tot! Mă încântă de exemplu siguranța lui [Ion] Mihalache. E un fericit. A găsit cheia tuturor problemelor. Eu - nu-i așa? - dibuiesc, mă întreb, mă scrutez... De câte ori fac un gest, încerc să-i cântăresc toate posibilitățile viitoare, toate erorile...

Mihail Sebastian: Cred, domnule ministru, că înțeleg destul de bine această atitudine de îndoială. Mă întreb însă dacă ea nu este puțin dramatică pentru un om politic. În definitiv, politica este o disciplină afirmativă. E un sistem de afirmații.

Constantin Argetoianu: Sistem de afirmații? Eu cred că nu e nimic de afirmat în viață.

Politica nu e nimic decât un „perpetuum mobile”. A dibui cu tact: asta e tot.

Evident, marii creatori de istorie n-au luat-o niciodată pe acest drum al îndoielii. Dar le dădea mâna, pentru că erau niște proști. Toți, fără excepție. Primul lor pas a fost un pas de prostie, un pas de nebunie. Habar n-aveau unde o să-i ducă. N-au avut simț critic, n-au avut control de sine. De aceea ei cred că principiul de creație în istorie nu este inteligența, ci prostia. Spiritul critic nu face decât buclucuri.

Mihail Sebastian: Nu mă surprinde acest paradox. Este astăzi la modă să se vorbească despre sterilitatea spiritului critic. Sunt însă mirat că luați și dvs. parte la denigrarea unei facultăți care vă aparține atât de mult.

Constantin Argetoianu: Te înșeli: eu nu o denigrez. Nu disprețuiesc spiritul critic. Mi-e drag, dar îl regret.

Mihail Sebastian: ÎI regretați, pentru că se opune acțiunii?

Constantin Argetoianu: Poate.... Dar eu nu sunt un om de acțiune. Sunt un om de raționament — din nefericire pentru mine.

D. Argetoianu răsfoiește câteva reviste ce-i stau înainte, pe masă și, luându-le în mână, schimbă brusc șirul convorbirii, care amenință să se îndrepte către prea grave probleme.

Constantin Argetoianu: Mă întrebai adineauri ce citesc. Uite ce citesc. „Excelsior” și „The Tatler”. Niște reviste de mode. În materie de dame nu mă mai interesează decât jurnalele cu pălării și rochii.

Singurele prostii pe care le-am făcut au fost cu damele, căci ajungi la o vârstă când îți dai seama, că damele nu mai fac nici cinci parale.

Mihail Sebastian: Îmi permiteți să păstrez această declarație, în chiar acești termeni?

Constantin Argetoianu: Te rog, chiar.

Mihail Sebastian: Ar fi inutil desigur să va întreb ce credeți despre feminism de vreme ce văd ce gândiți despre femei.

Constantin Argetoianu: Chestiunea mi-e indiferentă. Dau atât de puțină importanță votului bărbaților, încât la urma urmelor, nu văd de ce n-ar vota și femeile.

Dar, în fond, nu recunosc egalitatea femeii cu bărbatul. Ar fi o aberație biologică. Speța om e o speță ca a tuturor celorlalte vietăți. Inegalitatea dintre sexe este de esența vieții. Femeia nu există decât ca să-l reproducă pe bărbat. De aceea, într-o omenire bine făcută, femeia ar trebui suprimată de la o anumită vârstă. Femeile care nu mai fac copii, ci numai discursuri, nu merită să trăiască.

Mihail Sebastian: Vorbeați adineauri, domnule ministru, cu mult dispreț despre voturi. Nu e prima oară, de altfel. O știm prea bine, nu sunteți un democrat. Totuși, nu găsiți votului politic nici o utilitate?

Constantin Argetoianu: Ba da. Îl cred foarte util. Prin regimul electoral se creează corpuri speciale, care îi dispensează pe guvernanți de răspundere.

Regimul nostru parlamentar este singurul înțelept și acceptabil. Pe de o parte, dă mână liberă guvernului, iar pe de altă parte, îi dă acestuia putința de a se degaja de orice responsabilitate.

Răspunderea se pulverizează, se pierde în neant. E foarte simplu și extrem de ingenios ca sistem.

Părerea mea sinceră este de altminteri că parlamentul e făcut ca să se supună și nimic mai mult.

Mihail Sebastian: Să se supună la ce?

Constantin Argetoianu: La tot.

Mihail Sebastian: Nu aș vrea, domnule ministru, să par nici ireverențios, nici indiscret. Mă tem însă că acest „tot” e oarecum vag. O asemenea judecată autoritară ar fi lesne de înțeles pentru un fanatic, ceea ce însă dvs. nu sunteți. Un fanatic are anumite certitudini, absolute, pe care vrea să le impună dincolo de orice control. Și atunci e firesc ca parlamentul să-l jeneze. Dar un sceptic? Un om cu simț critic? Un om eu îndoieli, ca dvs.?

Constantin Argetoianu: Păi tocmai de asta. După ce am îndoieli, să mă mai încurce și ăia!... Am eu destul simț critic, nu-mi mai trebuie să-l caut aiurea. A, dacp aș fi un fanatic, ar fi altceva. De un fanatism te poți vindeca. De o îndoială, însă niciodată.

La urma urmelor, politica este o tehnică. Nimic mai mult. O tehnică și o artă. E o metodă prin care permiți oamenilor să trăiască împreună fără ca să-și spargă unul altuia capul.

Mihail Sebastian: Și fără să-i întrebi cum vor ei să trăiască... Fiindcă - nu-i așa? - în toată această chestiune, voința lor nu contează…

Constantin Argetoianu: Ba da, din nefericire. Contează - și încă prea mult. N-ar trebui să conteze.

Mihail Sebastian: Vă cer încă odată scuze, domnule ministru, dar tot ceea ce spuneți despre politică este atât de paradoxal, atât de derutant, încât aș cuteza să vă pun o întrebare directă: de ce faceți politică?

Constantin Argetoianu: Dar observ că d-ta, care ești scriitor, te interesezi mai mult ca mine de politică.

Mihail Sebastian: Nu de politică propriu zis. Mai mult de semnificațiile ei psihologice. Şi, e drept, m-ar interesa să știu - dacă n-ar fi o prea gravă indiscreție 0 care sunt rațiunile ce au putut îndemna pe un sceptic ca dvs. să se dedice vieții publice.

Constantin Argetoianu: Ei, nu e prea greu de spus. Meseria mea dintâi a fost diplomația. Timp de vreo 17 ani am trăit în străinătate, atașat și consilier la diverse legații, la Paris, Roma, Petrograd. După 17 ani mi s-a urât și am venit în țară. Ce vrei să facă un român, major, cu oarecare dare de mână, cu facultățile de inteligență valide?

Mihail Sebastian: Politică, desigur.

Constantin Argetoianu: Aș putea spune că într-un fel cariera mea politică a plecat de la o butadă, și încă de la o butadă prost înțeleasă. Citisem undeva o vorbă a lui [P. P.] Carp, care spunea că pentru a face politică e nevoie să ai un venit de 30.000 lei. Eu am înțeles că dacă ai un asemenea venit, ești obligat să faci politică, și cum venitul meu era mai mare de treizeci de mii, m-am supus. Eram pe atunci un om bogat, căci eu, spre deosebire de multă lume, am început bogat și termin sărac. Sunt un prost. Și de aceea, dacă îți amintești ce spuneam adineaori despre rolul proștilor în istorie, cred ca sunt destinat la lucruri mari.

Mihail Sebastian: E încă o butadă, care tot nu răspunde întrebării noastre: „de ce faceți politică?“.

Constantin Argetoianu: Ei bine, dacă vrei cu tot dinadinsul să știi, am să-ți spun: ca să-i fac plăcere lui [Alexandru] Radian.

Mihail Sebastian: Domnule ministru, am și eu plăcerea de a-l cunoaște de câțiva ani pe d. Radian, care e aici de față și îi păstrez desigur cele mai bune sentimente. Dar dvs. ați fost de mai multe ori ministru, ați guvernat, ați făcut legi, ați închis oameni. Toate astea, numai și numai pentru plăcerea d-lui Radian? Nu e cam puțin?

Constantin Argetoianu: Ei, n-a fost numai Radian. Au fost mai mulți. Şi am vrut să le fac tuturor plăcere.

Mihail Sebastian: Mă resemnez. Hotărât lucru, nu voi afla nimic mai mult despre politica dvs. Sunteți iremediabil sceptic. Dar mi se pare atât de ciudat că acest scepticism nu vă împiedică să fiți în politică ceea ce se cheamă un „om tare“. Iată, sunteți în preziua unui turneu politic. Veți pleca mâine în Basarabia. Veți participa la întruniri. Veți lua cuvântul. Veți afirma…

Constantin Argetoianu: Voi afirma? Nu voi afirma nimic. Voi spune lucruri. Nu e nimic de afirmat. N-aș putea afirma decât că [Ion] Inculeț este un om deștept.

Mihail Sebastian: Și este ?

Constantin Argetoianu: Cum vrei să nu fie deștept? Ce crezi, puțin lucru e să devii din nimic ministru de interne?

Plec în Basarabia cu mult interes. Mai ales în Basarabia de sud, pe care nu o cunosc. Afară de asta, e la mijloc și un fel de sadism politic. M-am uitat atâta timp, peste Nistru, la Rusia, ca la un inamic. Vreau să mă uit acum, după reluarea raporturilor, ca la un prieten. Mă interesează variațiile de optică.

Apropos de Rusia. Cine o fi, domnule, Cantemir pe care ni l-au trimis? Că un lucru e cert: numai Dimitrie Cantemir nu poate fi. Cine știe ce mujic îi ține locul…

Vezi, și aici, ca și în politică, totul e în același timp simplu și complicat. Certitudini și iluzii. De aceea mă îndoiesc de toate, mă îndoiesc de tot ce ți-am spus până acum și mă întreb dacă au vreun sens. De altfel, d-ta scrie ce vrei. Îți dau voie să schimbi, să inventezi, să adaugi. Căci așa, sau altfel, eu tot atâta cred.

Biroul d-lui Argetoianu are câteva foarte bune tablouri și câteva rafturi de cărți. Le fac ocolul în timp ce gazda mea cercetează oarecari hârtii în legătură cu Basarabia, prilej pentru a deplasa conversația pe cu totul alt plan decât al politicii, de care am abuzat. De vreme ce suntem între cărți, să vorbim despre cărți.

Constantin Argetoianu: Nu am autori preferați. Sau, ca să fiu exact, am avut mai mulți autori preferați. Pe rând. După etapele vieții. E un autor pe care îl recitesc și astăzi cu multă plăcere, dar oarecum nu cu deplină satisfacție de mine însumi. Mă amuză însă [François-René de] Chateaubriand. În special „Mémoires d’outre-tombe“. Îmi dau seama cât e de umflat și de farsor, dar e un admirabil talent.

Încolo - dar am mai spus-o și n-aș vrea să mă repet - cărțile mele de căpătâi sunt colecția Bedeker. Deschid aproape în fiecare seară, înainte de culcare, câte un volum și fac astfel câte un voiaj. Când într-o țară, când într-alta, când într-un oraș, când într-altul, după capriciu. Revăd locuri cunoscute sau studiez altele, pe care încă nu le-am văzut. Așa că mi se întâmplă să cunosc foarte bine unele țări, înainte de a le vizita.

Dar afară de albumele de călătorie, citesc foarte puțin. Eu am ieșit din faza intelectuală. Nu mai am interes de cărți. Pe vremuri nu numai că citeam, dar eram și bibliofil. O adevărată patimă. Petreceam ceasuri întregi în librării. Acum nu mă mai interesează. Nu știu de ce. Ar trebui poate să mă analizez, dar la ce bun?

Constantin Argetoianu: Și nu mai sunt la curent, de vreo zece ani încoace, cu literatura. [André] Gide, [Paul] Morand, [Jean] Cocteau... Am citit câte ceva din fiecare, dar nu mi-au prea plăcut.

Citesc mai mult românește, asta ca să repar o greșeală a trecutului. Pe de altă parte, mă interesează progresul spiritului românesc. M-a interesat ce au scris [N.D.] Cocea și [Ion] Minulescu. Cocea prea e pornograf. Nu că eu aș fi moralist, dar el prea abuzează. Și e păcat, căci scrie admirabil. De asemeni Minulescu, care însă îmi pare puțin superficial. Dar ce limba nervoasă și vie!

[Constantin] Stere? Romanul lui e foarte bun ca psihologie, ca roman, ca analiză. Dar ca scriitor, scrie prost. E greoi. Noi n-avem încă o limbă bine formată.

Eu am fost pe vremuri un fanatic al prozei. Eram pasionat. Cred și astăzi că în arta scrisului proza este genul major, nu poezia.

Nu că poezia nu mi-ar fi plăcut. Ba chiar foarte mult, pe vremuri. Dar poezia, ca și femeia, e privilegiul tinereții. Cu cât omul se depărtează de tinerețe, cu atât preferă proza poeziei și o masă bună unei femei frumoase.

Constantin Argetoianu: Sunt completamente închis muzicii. Ε o infirmitate. N-am putut nici odată să fac deosebirea între un vals și o polcă. Mi-au trebuit mai bine de 15 ani ca să recunosc marseilleza. Iar imnul regal român, nici azi nu mi-aș da seama când se cântă dacă lumea nu s-ar ridica în picioare.

Mă orientez în schimb mult mai ușor în plastică. Mă interesează mai mult decât literatura.În sculptură sunt clasic, iar în pictură sunt anti-clasic. Socotesc într-adevăr că rațiunea picturii este de a completa sculptura. Materialul ei este făcut din notațiuni diverse și mobile, în timp ce sculptura e un act de sinteză. Formularea ei este hieratică. Iată de ce prefer, între toate școlile, sculptura clasică greacă.

Mihail Sebastian: Având atât de diverse preocupări, ar fi interesant de știut, domnule ministru, în ce măsură studiile pe care le-ați făcut au contribuit la formația dvs. intelectuală.

Constantin Argetoianu: Cred că în nici o măsură. În momentul studiilor mele nu mă destinam la nimic. Eram bogat și nu aveam nevoie de o meserie. Visul meu era să citesc, să mă plimb... Studiile le-am făcut mai mult din curiozitate. Întâi dreptul, pentru că mi se părea mai ușor, apoi literele și medicina. Medicina mi se părea cea mai substanțială dintre științe. Dar și în drept, și în litere, și în medicină mă interesau mai puțin studiile și mai mult experiența de viață. Pe mine nu m-au format studiile, ci lecturile și oamenii. Din medicină tot ce păstrez mai viu este amintirea unui om: profesorul meu, [Jean-Martin] Charcot.

Mihail Sebastian: Știu că ați citit „Cartea de la San Michele” a lui Axei Munthe. Îl recunoașteți pe Charcot în portretul făcut de Munthe?

Constantin Argetoianu: Perfect. Nu găsesc că e deloc șarjat. Așa a fost Charcot. Un om prodigios, dar un om de știință nul. Toate teoriile lui sunt false. Nu mai există nimic din ce a susținut. Totuși cine n-a cunoscut influența acestui om asupra mediilor intelectuale tinere, nu știe până unde poate merge prestigiul unei personalități.

În toate domeniile - și mai ales în cele extra-medicale - renumele lui făcea ravagii. Vedeau în el oameni de litere, oameni de știință medicală.

Era un om foarte bun și a avut cel puțin o mare calitate: aceea de a fi făcut școală. Asta înseamnă că, chiar dacă n-a creat prin el însuși, a fertilizat pe alții.

Mihail Sebastian: Medicina vă mai preocupă și astăzi?

Constantin Argetoianu: Mă țin în curent cât pot cu știința medicală. Nu cu bacteorologia însă, care nu se studia pe vremea mea. Celelalte probleme medicale mă interesează.

Mihail Sebastian: Ați trăit, domnule Argetoianu, la Paris, într-o epocă din cele mai pitorești. Câte amintiri nu ați ști să ne povestiți! Bineînțeles, dacă ați vrea…

Constantin Argetoianu: Nu știu dacă e prea interesant. Eu trăiam într-un cerc de zănateci, de vagabonzi, de boemi. Niște răzvrătiți ai literaturii și ai vieții. Viliers de L’Isle Adam. Paul Verlaine. Şi alții mai tineri: Henri Gros, Louis Bernard (genial tip ăsta, dar cred că astăzi e cam uitat). Léon Daudet. Charcot fiul. Barbusse - mă întreb dacă e Henri Barbusse - Léon Dierx ,,le prince des poétes”. Îi vedeam uneori la Edmond de Goncourt, dar de cele mai multe ori în oraș, prin diverse cârciumi rău famate.

Mihail Sebastian: Pe la Mallarmé n-ați fost niciodată? Cred că erau, printre prietenii pe care i-ați citat mai sus, câțiva favoriți vizitatori ai lui.

Constantin Argetoianu: Ba da, am fost uneori. Dar mărturisesc că nu-l apreciam pe vremea aceea pe Mallarmé.

Unul cu care eram mai legat era [Claude] Debussy. Nu luam prea în serios și nu lua nici el, încercările lui muzicale. Aveam impresia că e destinat mai mult pentru literatură decât pentru muzica. Scria foarte frumos.

Cu toată lumea aceasta, mă vedeam, după cum îți spun, serile și nopțile prin tot felul de „boatte”. Eu locuiam prin al 14-lea arondisment, pe la Grenelle. Acolo am locuit în tot timpul studenției mele. Dar nopțile le pierdeam în Montmartre, care încă nu era „chic”.

Constantin Argetoianu: Acolo, în Montmartre, am făcut și teatru. Da, am jucat teatru, am fost actor. Să vezi cum. Era o cârciumă pe versantul nord al „boatt-ei’’, către Saint-Dénis, unde ne întruneam noi foarte des, mai ales sâmbătă seara, când era lume multă și când, ca să ne amuzăm, câțiva dintre noi, pe o scenă improvizată, jucam tot soiul de comedii, improvizate pe măsură ce le jucam. Nu știam nici noi ce jucăm și ce spunem. Un fel de comedie del arte. Făceau parte din trupă Courteline, Barbusse, Mendès, fiul lui Catulle Mendès - eu și o pațachină de fată, care nu era alta decât... Cécile Sorel.

Cine avea incontestabil geniu în toată mascarada aceasta era Courteline. Improviza acolo gesturi și replici de un comic extraordinar.

De altfel, în grupul nostru, aveam credința că suntem toți geniali. Singura celebritate dintre noi era Verlaine, dar bătrân, îmbătrânit și bețiv. Ceilalți, niște necunoscuți toți, niște începători, niște aventurieri. Să nu-l uit pe [Charles de] Chambun, actualul ministru al Franței la Roma. Venea și el în cercul nostru. Ce e ciudat e că de atunci nu l-am mai văzut, cum n-am mai văzut de altfel pe nici unul din camarazii mei de junețe pariziană.

Mihail Sebastian: Domnule ministru, era pe vremea aceea un tânăr, cam retras și singuratic, dar s-ar putea să-l fi întâlnit totuși, vreodată, în acest cerc de boemi. Mă gândesc la Marcel Proust.

Constantin Argetoianu: Evident că l-am văzut. Mai puțin decât pe frate-său - Robert - dar îndeajuns de mult ca să mi-l amintesc precis. Erau amândoi băieții doctorului Adrien Proust, profesorul meu de higienă, și făceau un grup cu fii doctorului Peter. (Şi ăsta un tip amuzant. Ducea campanie contra lui Pasteur..). Marcel Proust venea rar cu noi. Era monden, îi plăceau ducii și ducesele, de care noi - boemi - aveam oroare. Marcel era pentru noi un fel de caraghios. Nu-l lua nimeni în serios. Nu ne dam deloc seama că va fi un scriitor de geniu. Era monden, ni se părea fals și superficial. Până și boala lui părea afectată. Purta todeauna un fular la gât, tușea cu distincție, avea gesturi delicate.

Mărturisesc că citindu-l, cu atâția ani mai târziu, am fost uluit. E un exemplu unic. O sensibilitate absolut extraordinară. Balzac este desigur mare. Dar pe planul lui Balzac mai sunt și alții, mai mărunți, dar sunt. Vreau sa spun că și alți romancieri au lucrat cu materialul lui și cu metoda lui, chiar dacă n-au realizat decât lucruri de mică importanță. Pe planul lui Proust însă nu e nimeni.

Am citit din opera lui „Du côté de chez Swann”, „À l'ombre des jeunes filles en fleurs” și „Le Côté de Guermantes”. Mai departe n-am putut să-i urmăresc opera.

Este o lectură în anumit fel obositoare, iar pe de altă parte, de câțiva ani, ți-am spun că citesc puțin.

Mihail Sebastian: L-ați cunoscut cumva și pe Robert de Montesquiou?

Constantin Argetoianu: A, nu! Și nici n-aș fi vrut. Nu mă interesa în nici un fel pederastia.

Mihail Sebastian: Proust însă…

Constantin Argetoianu: Proust, sunt convins, nu era în mediul ăsta dubios decât un observator. ÎI interesa pederastia pentru aspectele ei psihologice, dar atâta tot. El se amuza poate. Am impresia că în materia aceasta era un „sufletist”.

Mihail Sebastian: Ați cunoscut, domnule ministru, o seamă de oameni politici. Nu numai de la noi, dar de pretutindeni. Ați întâlnit în cariera dvs. politică - și i-ați întâlnit aproape pe toți bărbații de stat europeni. Trebuie să fie un capitol de amintiri extrem de interesant.

Constantin Argetoianu: Da. Dar e un capitol pe care deocamdată îl păstrez pentru mine. Secret profesional. Și pe urmă nu vreau să risc conflicte internaționale. Spui despre unul că e inteligent, se supără altul... Și așa mai departe…

Dar dumneata ești tânăr și îmi vei citi cândva - doresc să fie cât mai târziu - memoriile. Zic ,,cât mai târziu“, căci vor apărea când n-oi mai fi. Spun în aceste memorii tot ce am văzut.

Mihail Sebastian: Vor fi dezagreabile?

Constantin Argetoianu: Cred că nu vor fi plăcute. Dar le scriu fără răutate. Nu am decât ambiția de a fi just. Ceea, ce - evident - este tot una cu [a fi] dezagreabil.

Mihail Sebastian: Scrieți cu plăcere?

Constantin Argetoianu: Cu destulă plăcere. În orice caz, sunt mai bucuros să scriu decât să vorbesc. Pentru discursuri am cel mai mare dispreț. Ar trebui pur și simplu desființate, interzise. Oratoria e o disciplină inferioară. Lucrează cu elemente de sensibilitate periferică. Escamotează simțul de critică și de control intelectual.

Mihail Sebastian: Totuși, ați ținut atâtea discursuri, din care atâtea au avut reală importanță politică…

Constantin Argetoianu: Nici un discurs nu are reală importanță. Nici unul. Am ascultat unele, care mi-au plăcut ca formă, ca ținută, ca spirit. Dar nimic mai mult. Sunt convins că daca am șterge din istorie discursurile, nimic nu s-ar clinti din așezarea lumii. Cu discursuri sau fără ele, lucrurile s-ar fi întâmplat întocmai cum s-a întâmplat. Aceleași războaie, aceleași revoluții, aceleași tratate.

Mihail Sebastian: Nu vă interesează oratoria nici ca joc parlamentar.

Constantin Argetoianu: M-ar interesa, poate, dacă noi am avea un parlament. Ar fi poate amuzant. Dar avem noi viață parlamentară? Avem noi ceea ca d-ta numești „joc parlamentar”? Să fim serioși. Hotărât lucru, puține lucruri mă plictisesc mai profund decât discursurile.

Mihail Sebastian: Și totuși, le faceți…

Constantin Argetoianu: Păi crezi că e singurul lucru pe care îl fac fără pasiune? Uite, eu am reputația de a fi o „personalitate“ în lumea hipică. În orice caz, sunt vicepreședinte la Jockey-Club, și nu mai departe decât azi după masă mă voi duce la Băneasa să-l primesc pe Rege, la premiul Regal. Totuși, pot spune că n-am jucat în viața mea un cal. Și oricum ar fi, nu e nimic care să mă intereseze pe un câmp de curse. Într-asta, de altfel, semăn cu președintele Jockey-Clubului, care e Regele însuși. Deși are grajd, și deși are unii cai foarte buni, Regele nu se poate spune ca e un pasionat al câmpului de curse.

 

Dar dacă nu m-aș duce după masă la curse, s-ar comenta lipsa mea în fel și chip. Așa sunteți dvs., gazetarii. Mi-ați mai facut-o și la 8 iunie…

***

Nu știu cum suntem noi, gazetarii. Cred însă că n-am fost deloc gazetar cu d. Argetoianu. Un gazetar ar fi încercat să obțină declarații politice. Mărturisesc că e ultimul lucru care m-ar fi interesat în convorbirea cu ilustra mea gazdă.

Mă preocupa mai mult, ascultându-l pe d. Argetoianu, să știu care e resortul intim - de sensibilitate, de inteligență, de psihologie - resortul intim al acestei personalități atât de neliniștitoare prin paradoxurile ei, prin contrazicerile, prin surprizele, prin rezervele ei.

Mă tem că n-am izbutit să aflu nimic. După două ceasuri de discuție, strângeam mâna unui om la fel de enigmatic, ca în primul moment al intrării mele în biroul său.

D. Argetoianu e greu de descifrat”.

Mihail Sebastian, în „Rampa”, 1 iulie 1935.