Cererea de energie electrică este în creștere, iar tot mai multe țări încearcă să treacă la energia „verde”. Dar nu există tot timpul suficient vânt sau suficient soare, iar tehnologia de stocare a energiei regenerabile pe termen lung are nevoie de îmbunătățiri considerabile. Așa că oamenii de știință și companiile din domeniu caută soluții pe fundul oceanelor, relatează CNN.

Un grup de antreprenori europeni plănuiește să construiască cea mai mare interconexiune energetică submarină, care să lege Europa de America de Nord, cu trei perechi de cabluri de înaltă tensiune. Cablurile s-ar întinde pe mai mult de 3.200 de kilometri pe fundul Oceanului Atlantic pentru a conecta vestul Regatului Unit cu estul Canadei și, eventual, New York cu vestul Franței.

Interconectorul ar trimite energie regenerabilă atât la est, cât și la vest, profitând de deplasarea a soarelui pe cer.

„Când soarele este la zenit, probabil că avem mai multă energie în Europa decât putem consuma”, a spus Simon Ludlam, fondator și CEO al Etchea Energy și unul dintre cei trei europeni care conduc proiectul.

„Avem vânt și avem, de asemenea, prea multă energie solară. O putem trimite, de exemplu, pe Coasta de Est a Statelor Unite. Peste 5-6 ore, este apogeul pe Coasta de Est, iar energia poate fi trimisă în Europa, unde e deja seară”, a adăugat el.

Interconectorul transatlantic este doar o propunere încă, dar rețele de cabluri de energie regenerabilă încep să se extindă pe fundul mării lumii. Ele devin rapid parte a unei soluții climatice globale, transmitând cantități mari de energie regenerabilă țărilor care au dificultăți în a face singure tranziția la energie verde. Dar aceste rețele creează și noi relații care remodelează harta geopolitică și mută unele dintre războaiele energetice ale lumii în adâncurile oceanului.

Necesitatea decarbonizării nu a fost niciodată atât de mare. În acest deceniu, lumea trebuie să se reducă consumul de combustibili fosili și să își reducă la jumătate emisiile de carbon, dacă dorește să limiteze schimbările climatice la niveluri la care oamenii și ecosistemele se pot adapta și supraviețui, potrivit Grupului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice.

Cablurile submarine s-ar putea dovedi un instrument crucial pentru a accelera absorbția energiei regenerabile. Deja, astfel de cabluri circulă între mai multe țări din Europa, majoritatea țări vecine și aliate. Nu toate transportă exclusiv energie din surse regenerabile, dar cele mai multe cabluri noi sunt construite pentru un viitor energetic verde.

Regatul Unit, unde spațiul pentru centrale electrice este limitat pe uscat, este deja conectat cu Belgia, Norvegia, Țările de Jos și Danemarca, pe sub apă. De asemenea, a semnat un acord pentru o legătură solară și eoliană cu Marocul, pentru a profita de lumina solară și de vânturile puternice din această țară.

Iar astfel de proiecte apar pe tot globul. De exemplu, un proiect numit Sun Cable ar urma să trimită energie solară din Australia spre Singapore, care are mult soare, dar foarte puțin spațiu pentru a construi parcuri de panouri solare.

Interconexiunea transatlantică se află în fază incipientă și va fi nevoie de implicarea mai multor țări și de investiții considerabile. În cel mai bun caz, ar putea fi construit până la mijlocul anilor 2030.

Oamenii spatele megaproiectului sunt optimiști că vor găsi susținători, nu doar pentru a încetini schimbările climatice, ci și pentru a contracara Rusia și China.

Trio-ul nu se ferește de implicațiile geopolitice. Oamenii de afaceri vor să-și numească proiectul The North Atlantic Transmission One-Link — sau NATO-L.

Speranța lor este că proiectul va avea rezultate pozitive în materie de securitate globală: interconexiunile vor forța țările să se gândească cu atenție la cine ar trebui să fie aliații lor într-o lume geopolitică în schimbare rapidă și să se gândească de două ori înainte de a intra în conflicte diplomatice sau, mai rău, în conflicte militare.

Acest lucru s-a întâmplat deja într-un anumit sens, cu combustibilii fosili. Gazoductul Nordstream 2 din Rusia spre Germania a fost abandonat în 2022, după invadarea Ucrainei de către Rusia, iar ulterior a fost sabotat. Țările europene au început, de asemenea, să-și distribuie energia între ele mai activ în acest moment, inclusiv prin rețelele submarine existente, pentru a fi mai puțin dependente pe gazul rusesc.

Dar nici cablurile submarine nu sunt invulnerabile. Rusia a folosit oceanul pentru a-și intensifica atacurile în zona gri – acte de provocare și intimidare care nu corespund unui conflict armat real – care vizează Europa și, într-o măsură mai mică, SUA.

Un documentar realizat de televiziunile publice Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia a relatat anul trecut că Rusia desfășoară presupuse operațiuni de colectare de informații în jurul cablurilor de energie, precum și a parcurilor eoliene offshore și a conductelor de gaze din Marea Nordului și Marea Baltică.

Jurnaliștii au susținut că navele rusești, atât militare, cât și civile, încercau să cartografieze infrastructura submarină critică și că, cel mai probabil, au capacitatea de a întrerupe alimentarea cu electricitate în statele europene.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a respins acuzațiile în acel moment și a susținut că țările europene „preferă să învinuiască Rusia, fără dovezi, pentru orice”.

Efectul creșterii atacurilor din zona gri pare să fie în mare parte o strategie de intimidare psihologică, a declarat George Dyson, analist la firma de consultanță Control Risks - un avertisment pentru Europa de Vest că Rusia are capacitatea de a face mai mult rău, dacă dorește.

Astfel de atacuri au devenit obișnuite în Marea Nordului, a spus Dyson.

„Au existat atacuri asupra depozitelor de arme, precum și asupra navelor care transportau provizii de arme către Ucraina. Dar nu este ceva strategic. Nu par foarte bine coordonate”, a adăugat el.