Așezată strategic lângă fereastră, Bulocika aruncă o privire disprețuitoare noilor veniți care au cutezat să intre în încăpere fără a-i aduce vreo „atenție”. Altminteri, Bulocika („Chiflă”, în traducere) pare a fi singurul personaj mulțumit de noua viață pe care o duce într-un centru social din București. Dar n-o poți condamna: la urma urmelor, ea este doar o pisică, extrem de satisfăcută de faptul că mâncarea i se materializează cumva misterios după fiecare vizită a ciudaților săi noi supuși în halate care-i calcă pragul împărăției sale întinse pe o suprafață de aproximativ 15 metri pătrați. Respectiva încăpere a devenit de câteva luni noua „casă” pentru Ihor și Olena Rohov, doi refugiați cu probleme locomotorii originari din Donețk, stabiliți în Krivoi Rog, care au fugit de războiul declanșat de Putin în Ucraina. La drum, soții Rohov au plecat cu două pisici, dar după un drum de aproape 1.000 de kilometri, au ajuns în București, doar cu una.

„A naibii pisică, nu-i place să stea în brațe, e deja vedetă”, glumește Ihor, în timp ce încearcă să o țină pe Bulocika la piept câteva secunde pentru o poză.

Pisica se zbate puțin, cât să scape din brațele bărbatului și se strecoară sub unul din cele două paturi din încăpere. În acest loc ciudat, nu sunt prea multe spații în care se poate ascunde cu succes: două mese, două paturi și câteva aparate de kinetoterapie, care trădează problemele locomotorii de care suferă atât Ihor, cât și Olena Rohov, cei care au adoptat-o cu ani în urmă după ce au întâlnit-o lângă o brutărie (de aici și numele de „Bulocika”/„Chiflă”).

În plus, aici, pisica cu greu poate fi deranjată din tabieturile sale: șoții Rohov au amândoi probleme locomotorii și se deplasează cu greu prin cameră, cu ajutorul cârjelor sau bastonului. În plus, Ihor are și vederea slabă, cu o acuitate vizuală de doar de 20%. Practic, obiectele și detaliile pe care un om cu vedere normală le distinge de la 20-25 de metri, Ihor le distinge abia de le câțiva metri distanță.

Odată introducerea făcută, se cuvine o scurtă pauză, necesară efectuării următorului exercițiu de imaginație: Ce iei cu tine dacă trebuie să pleci în secunda asta din casa, orașul și țara ta? Cum și cât de repede te poți decide să lași totul în urmă?

Care e primul lucru pe care pui mâna? Buletinul? Telefonul? Cheile? Care e ultimul lucru pe care verifici dacă l-ai luat, după ce închizi ușa?

Soții Rohov și-au luat actele, o pereche de cârje, bastonul, două geamantane, un rucsac, cele două pisici și au părăsit orașul Krivoi Rog pe 16 martie 2022. Pe Bulocika au pus-o într-un tranportator special pentru pisici. Motanul Artiom nu a fost atât de norocos - au încercat să-l țină în brațe, „sub șubă”, dar l-au pierdut la puțin timp după ce au pornit în lunga lor călătorie spre București.

„A fost alarmă aeriană la gara din Krivoi Rog. Chiar înainte de a ne urca în tren, atunci s-a întâmplat”, își amintește Olena. „Din cauza zgomotului și a agitației, motanul a scăpat și a fugit”.

Imaginația, în astfel de momente, nu se lasă până nu-și face propriul număr de magie neagră: pentru un moment, Ihor pare să lăcrimeze, cu gândul la motan. La fel de brusc însă, privirea i se luminează: Artiom este, totuși, un motan extrem de descurcăreț.

„A evadat”, vine concluzia. În felul său, Artiom a refuzat să vină în România și a decis să rămână în Ucraina.

Olena și Ihor stau așezați pe câte un pat aflat într-o cameră special amenajată pentru ei a Centrului pentru Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică din sectorul 2 al Capitalei, locul în care, din septembrie 2022, au reușit, în sfârșit, să se stabilească după 6 luni în care au tot fost plimbați de colo-colo.

„Acesta este al optulea centru în care stăm”, spune Olena care, alături de Ihor speră să rămână aici până când vor decide să revină acasă, în Ucraina.

Originari din Donețk, soții Rohov erau deja de 8 ani refugiați în propria lor țară, înainte să ajungă în România. După ce Donețkul a căzut, în aprilie 2014, sub controlul separatiștilor pro-ruși susținuți de Moscovoa, Olena și Ihor au decis să-și părăsească locuința din oraș și să se refugieze în interiorul Ucrainei.

Au ales Krivoi Rog-ul din cauza „prețurilor mici”. Timp de aproape 5 ani au stat aici într-un cămin. În cele din urmă, în 2019, au reușit să obțină o „locuință socială”.

Pe 24 februarie 2022, viața li s-a schimbat brusc, încă o dată: războiul a început din nou să apese - de data aceasta cu mult mai multă putere - peste cei doi.

„Când au început să cadă bombele, am decis să plecăm”, a aspus Olena. „Am fost ajutați de o organizație de voluntari ucraineni din Krivoi Rog. De acolo și până la București, drumul are 895 de kilometri”

„Am plecat cu trenul, într-un vagon special, plin de refugiați. Bulocika era agitată, nu le dădea pace celorlalți pasageri. Mă uitam la ei și vedeam în privirile lor că le venea să mă omoare din cauza zgomotelor pe care le făcea pisica în tren”.

Soții Rohov și Bulocika au ajuns, în cele din urmă, la Lviv. De aici, au urcat într-un autobuz care i-a dus până la Cernăuți. De aici, alt autobuz i-a dus la Vama Siret.

De la Siret, soții Rohov s-au urcat în alt autobuz până la Suceava. La Suceava au fost cazați o noapte într-o sală de sport. A doua zi s-au urcat în alt autobuz, spre București.

În ciuda dificultăților, cei doi afișează acea mândrie specifică persoanelor care mereu se încăpățânează să se descurce singure, fără să ceară ajutor. Și, cumva, reușesc: Olena mereu robotește prin cameră și găsește ceva de curățat sau de pus la locul său, iar Ihor  - în ciuda problemelor sale de vedere - manevrează aplicațiile din smartphone-ul său cu frenezia unui adolescent. Și mereu simte nevoia să repare câte ceva.

„Inițial, am lucrat în Harkiv pe post de contabil. Apoi, după ce am început să am probleme cu vederea, am lucrat 25 de ani la o asociație a nevăzătorilor din Donețk ca tehnician: reparam sau asamblam diverse lucruri”, spune Ihor.

Ce se întîmplă cu casa lor din Krivoi Rog?

„E bine, am sunat o vecină, care a spus că totul e în regulă. Trebuie făcute niște renovări, le vom face când ne întoarcem”, spune Olena.

În rest, cei doi se uită la TV sau urmăresc știrile de pe un laptop primit din partea unei asociații de voluntari români.

„Avem rude în teritoriile ocupate, în Donețk. Pe Ihor îl mai sună sora și mama lui de acolo. Vorbim pe Telegram”, spune Olena.

Acum, cei doi sunt în primul loc unde ar putea fi cel mai aproape de ideea de „casă”. Zilnic sunt copleșiți de grija cu care sunt tratați de angajații centrului, deși aproape mereu se încăpățânează să nu ceară ajutor și să încerce să se descurce cum pot, cu propriile puteri.

Cât despre Bulocika, ea a devenit mascota și răsfățata centrului: nu există zi în care să nu beneficiază de „tratament VIP” din partea vreunui angajat care-i aduce mâncare la plic sau alte delicatese culinare pentru pisici.

Cu toate acestea, cei doi par a fi într-o continuă stare de alertă. Se află la aproape 1.000 de kilometri departe de casă, se mișcă greu, nu cunosc limba. Iar cea mai mare frică a lor e legată chiar de momentul întoarcerii acasă. Demonii imaginației nu le dau pace: cum va fi drumul înapoi? Cu ce ajungem? Cum? Unde vom dormi? Câte trenuri și autobuze vom schimba, cu ce bani? Și, mai ales -  spaima supremă - cum să facem să nu o pierdem pisica?

„Vom rămâne aici până se va termina războiul. Până nu va fi mai bine în Ucraina, stăm aici, dar ne vom întoarce în orice caz, la un moment dat”, spune Olena.