Deși, în țara noastră, majoritatea oamenilor vorbesc limba română drept limbă oficială și principală, se întâmplă să auzim sau să vedem adesea cuvinte pronunțate ori scrise greșit din punct de vedere gramatical. Mai jos am pregătit o listă cu câteva dintre cele mai frecvente greșeli de scriere sau de pronunție a unor cuvinte în limba română.

Ziua Limbii Române este celebrată anual pe data de 31 august și reprezintă un eveniment care subliniază importanța limbii noastre în afirmarea identității naționale și culturale.

Folosirea verbului „a vrea” a dus, deseori, și la apariția și utilizarea formei „vroiam”. La modul indicativ, timpul imperfect, persoana I, singular și plural forma verbului “a voi” este “voiam”.

Forma corectă a verbului “a voi” nu conține litera "R". Forma corectă, de imperfect, persoana I, singular și plural a verbului “a vrea” este “vream”.

Pentru verbul „a avea”, doar forma „să aibă” este corectă în limba română, pentru modul conjunctiv, persoana a III-a, singular și plural.

Variantele „să aibe” sau ”să aive” nu sunt acceptate de normele limbii române literare.

Adjectivul „drag” se folosește atât pentru masculin, cât și pentru feminin plural, însă singura formă corectă de feminin plural este „dragi”, nu „drage”, indiferent dacă adjectivul stă înainte substantivului determinat și preia articolul (exemplu: "dragile" (mele) colege), sau folosirea în cazul vocativ a adjectivului substantivizat (exemplu: „dragile mele”).

“Decât” se folosește exclusiv în construcții în care verbul-predicat este la forma negativă. Exemplu: „Nu mai avem decât o pâine”, în timp ce semiadverbele “doar” și “numai” sunt folosite în structuri cu forme afirmative ale verbului-predicat, exemplu: “Avem doar o pâine”.

Singura formă corectă și acceptată pentru modul condițional optativ este "mi-ar plăcea".  Infinitivul verbului este “a plăcea”, iar condițional-optativul se formează cu verbul auxiliar „a avea” (în acest caz, „ar)” și cu infinitivul.

Singura formă corectă și acceptată în limba română este "serviciu", care se folosește pentru toate înțelesurile acestui cuvânt. Forma „servici” este incorectă, indiferent de sensul atribuit într-o propoziție.

Folosirea pronumelui relativ „care” fără prepoziția „pe” în poziția sintactică de complement direct este una dintre cele mai întâlnite greșeli în limba română.

Conform normelor actuale, utilizarea prepoziției alături de pronumele relativ „care” (și nu numai) este obligatorie în limba română și se justifică prin încercarea de a diferenția subiectul de complementul direct dintr-un enunț. 

Exemplu:

Chiar dacă unii oameni tind să le pronunțe la fel, iar de aici poate apărea confuzia, potrivit normei actuale:

iar dacă de află la sfârșitul radicalului, va fi urmat de „ea”: („a așeza” – infinitiv, „așaz-” - radical + terminația „-ă”; „a trișa” - infinitiv, „triș-” - radical + terminația „-ează”). Concret: se scrie: Copiii se așază în bănci.

Verbul a (se) aşeza se conjugă la timpul prezent, persoana a III-a, singular/plural astfel: el/ea aşază, ei/ele aşază.

Aceeași regulă este valabilă și în forma substantivului "greșeală", substantiv alcătuit din radicalul “greș”, terminat în “ș”, plus terminația “eală”. 

Folosim „datorită” când descriem o acțiune pozitivă sau când ne referim la o situație fericită. Și, de exemplu, nu se poate folosi „datorită” când facem referire la un accident „din cauza” vitezei.

În “nu fi rău” avem un verb la modul imperativ, iar forma negativă a acestui mod verbal se formează cu ajutorul infinitivului. Prin urmare, vom spune “nu fi rău”. Însă, vom scrie corect: “fii bun”, pentru că în cazul formei de afirmativ este nevoie de o terminație de persoana a II-a, adică încă un “-i”, în cazul verbului “a fi”.

Potrivit definiției din Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX) virgula este un semn de punctuație care delimitează grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție în cadrul propoziției.

De asemenea, virgula este un semn întrebuințat pentru a arăta când trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale, dar și un semn întrebuințat pentru a separa, într-un număr zecimal, partea întreagă de partea fracționară.

Potrivit Ghidului de redactare interinstituțional al Uniunii Europene, nu se despart niciodată prin virgulă subiectul și predicatul. De asemenea, nu se despart de regent prin virgulă:

Ca regulă de poziționare, virgula stă lipită de cuvântul anterior și separată cu un spațiu de cuvântul următor.