12 noiembrie 1963, strada de Lille, Paris, la Tzara acasă. Omul devenit celebru după ce a dublat o silabă e grav bolnav. „Are ochii înconjurați de cearcăne maronii și vocea slăbită”, scria Madeleine Chapsal, cunoscută pentru interviurile realizate cu marile personalități literare ale Franței. Jurnalista îi ia și moineștianului un interviu. Ultimul. „Dintre toți scriitorii pe care i-am abordat, Tristan Tzara este cel care mi-a spus cel mai repede și cu cele mai puține cuvinte ceea ce căutam să aud... Muzichia care te invită să-ți pui în acțiune propriile vise…” Peste o lună și un pic, Tzara moare. Țara pierdea un fiu rebel, iar lumea își lua rămas bun de la creatorul celui mai curajos curent literar al secolului XX. Tzara pleca, Dada trăiește! Nihil Sine Dada!

Acest articol apare în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge peste 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

Tristan Tzara, pe numele său real Samuel Rosenstock, s-a născut pe 16 aprilie 1896, la Moinești, într-o familie de evrei. După majorat, în septembrie 1914, se înscrie la Universitatea din București, dar după doar un an de studiu, pleacă în Elveția, la Zürich, unde începe cursurile Facultății de Litere și Filosofie. Se declanșase Primul Război Mondial.

La Zürich, Tzara se alătură grupului care lansa, în 1916, la celebrul Cabaret Voltaire, curentul care avea să revoluționeze și schimbe pentru totdeauna fața artei și a literaturii: dadaismul. În martie 1918, Tristan Tzara, lider al mișcării, publică incendiarul Manifest Dada, pildă a genialității sale, cu celebrul strigăt:

Despre manifestele Dada ale lui Tristan Tzara, scriitorul Matei Vișniec spunea într-un interviu acordat în 2017, că sunt tot ceea ce a dat el mai interesant. Și că dadaismul rămâne actual și după mai bine de un secol de la Manifestul Dada, întrucât „în prezent, asistăm la alte forme de fragmentare şi de demolare ale limbajului. Tristan Tzara s-ar amuza enorm dacă ar vedea cum comunică astăzi o mulțime de oameni prin SMS sau pe rețelele de socializare. O logoree gigantică s-a abătut peste umanitate şi orice tip de pălăvrăgeală este bun, pentru ca oamenii să nu-şi spună, de fapt, nimic.”

„Dadaismul este un simptom caracteristic dezordonatei lumi moderne, inspirat de haosul și colapsul european din timpul războiului. Pentru intelectualii exilați în Elveția, umanitatea părea să fi înnebunit: toată ordinea s-a năruit, toate valorile au fost răsturnate. În spiritul mișcării, dadaiștii s-au pus pe glume grosolane, au organizat întruniri bolnav de elaborate și au redactat, ca nimeni alții, manifeste brici, ce parodizau, în violența și absurditatea lor, absurditatea și violența lumii în care trăiau”, scria Tzara, în Vanity Fair, în iulie 1922.

În 1919, după terminarea războiul, Tzara se mută la Paris pentru a da mai multă vizibilitate mișcării dadaiste. Începea o nouă etapă din viața sa. Dadaismul va cunoaște gloria internațională, răspândindu-se în toată lumea.

În 1920, moineștianul publică în revista Littérature un autoportret anti-eroic, în stilul provocator, nihilist și amuzant al curentului pe care îl lansase:

Priviți-mă bine!Sunt idiot, sunt un farsor, sunt un impostor.Priviți-mă bine!Sunt urât, fața mea nu exprimă nimic, sunt mic.Sunt ca voi toți! (1)

(1) Am vrut să-mi fac puțină reclamă.

Trei ani mai târziu, în iulie 1923, Tzara acordă un prim interviu revistei de avangardă Merz, editată de pictorul, sculptorul, designerul și scriitorul german Kurt Schwitters și publicată la Hanovra, între anii 1923-1932. Schwitters devenise cunoscut pentru că a clonat Dada schimbându-i numele în Merz. Creațiile sale picturale, poetice și teatrale se numesc merz. Astfel, există poeme merz, pictură merz, teatru merz.

Interviul, cu titlul „Tristan Tzara își va cultiva viciile”, este luat de poetul și dramaturgul suprarealist Roger Vitrac:

Sunteți arivist?

Tristan Tzara: Evident, unul uriaș. Cel mai mult în viață mi-au plăcut banii și femeile. În paranteză fie spus, nu cred că există vreo perfecțiune oarecare, și cred că impuritățile și bolile sunt la fel de necesare precum sunt microbii din apă digestiei.

De ce sunteți arivist?

Pentru că vreau să-mi cultiv viciile: dragostea, banii, poezia. Le voi împinge până la limitele lor ultime. Totuși, mă grăbesc să spun că arivismul meu e fără pretenții.

Considerați dadaismul un scop final?

Niciodată. Dada a fost o aventură strict personală, materializarea dezgustului meu. Înainte de el, toți scriitorii moderni urmau o disciplină, o regulă, o unitate. După Dada, indiferența activă, spontaneitatea și relativitatea au pătruns în viață.

Ce părere aveți despre modernism?

Dacă vă referiți la această pornire intelectuală care a existat întotdeauna și pe care Apollinaire o numea „spiritul nou”, modernismul nu mă interesează deloc. Şi cred că a fost o greșeală să se spună că dadaismul, cubismul, futurismul se bazează pe un fond comun. Ultimele două tendinţe se sprijineau mai ales pe un principiu al perfecțiunii tehnice sau intelectuale, în timp ce dadaismul nu s-a bazat niciodată pe vreo teorie şi nu a fost decât un protest.

O definiție a poeziei?

Poezia este un mijloc de a comunica o anumită cantitate de umanitate, de elemente de viață pe care le ai în tine.

La mijlocul anilor 1920, Tristan Tzara devenise una dintre cele mai în vogă personalități ale boemei pariziene. În plină glorie, se decide, totuși, să se retragă din viața publică și pleacă într-un sejur prelungit cu artista suedeză Greta Knutson, viitoarea sa soție. Dispariția subită a lui Tzara din lumea literară pariziană nu a rămas neobservată: lumea îl căuta și se întreba ce e cu el. Tzara, însă, era de negăsit.

În această perioadă, se întâlnește cu prietenul său brăilean Ilarie Voronca, căruia îi acordă un interviu, în stilul epocii. La discuție e prezent și B. Fundoianu, alias Benjamin Fondane. Interviul este publicat, în franceză, în numărul 12, din aprilie 1927, al cunoscutei reviste de avangardă Integral (titlul original al articolului, în română, ar suna cam așa: Mergeți la pas. Tristan Tzara discută cu Integral.). A fost, se pare, singurul interviu acordat de Tzara în acei ani de solitudine. Traducerea în română a interviului din Integral, o puteți citi aici.

Tristan Tzara a murit pe 25 decembrie 1963. Ultimul interviu pe care l-a acordat a fost făcut de Madeleine Chapsal, pe 12 noiembrie 1963, în apartamentul lui Tzara de pe strada de Lille din Paris.

Madeleine Chapsal (1925-2024) a fost o jurnalistă și scriitoare franceză cunoscută pentru interviurile sale cu mari personalități literare. Ea a descris atmosfera interviului: un Tzara vizibil bolnav, cu ochii înconjurați de cearcăne maronii și vocea slăbită, dar încă plin de energie intelectuală și optimism. Interviul este inclus în volumul Envoyez la petite musique și oferă o imagine tulburătoare a ultimelor zile ale fondatorului dadaismului. Îl redăm, mai jos, cu textul introductiv al autoarei:

Cu o lună înainte de a muri, mi-a acordat un interviu. La șaizeci și opt de ani, Tzara era încă în șa, călare pe Dada-ul său!

Interviul a avut loc în apartamentul său de pe strada de Lille, pe 12 noiembrie 1963, cu o lună înainte de moartea sa.

Despre Tristan Tzara nu știam decât un singur lucru: că a dublat o silabă și a devenit celebru. Mai mult decât celebru, face parte din reflexele noastre condiționate. Când cineva spune „dada", ne gândim imediat „Tzara!" Cât despre ceea ce acoperea cu adevărat cuvântul „dada", nu știam decât vag. Ignorasem totul despre Tzara, originea sa, viața sa și dacă mai era în viață...

Am început să cercetez: Unde este Tzara? Spre surprinderea mea mi s-a răspuns: foarte aproape.

De fapt, locuia pe strada de Lille, în imobilul care se învecinează cu cel al lui Jacques Lacan!

Câteva zile mai târziu eram acolo. Tzara m-a primit în camera sa, nu departe de patul său. Ochii îi erau înconjurați de cearcăne maronii, avea vocea slăbită și, la început, m-am simțit jenată că am venit să deranjez un om atât de evident lovit de boală. Pe moarte.

Dar Tzara m-a încurajat cu un zâmbet și m-a rugat cu multă blândețe să mă așez. Foarte curând, am avut sentimentul că-și bătea pur și simplu joc de moartea sa. Sau poate, ca mulți mari bolnavi, nu credea în ea?

Am început să-i vorbesc despre ceea ce urma să-i supraviețuiască, opera sa, reeditarea Manifestelor dadaiste. Am simțit imediat cât de viu și de jucăuș îi rămăsese spiritul.

Pe cât de mult avusesem sentimentul că André Breton se închisese într-un personaj, pe atât de mult acest om, foarte aproape de sfârșitul său, mi se părea în devenire, mereu în căutare, în progres. În fond, semăna atât de mult cu mine!...

În scurt timp, vorbeam ca doi camarazi, despre artă, despre locul său în societatea de azi, despre literatură... Trăiam aceleași incertitudini, aceleași aspirații!

„Ce iubiți?Iubesc totul!" mi-a răspuns.

Mi-a declarat că e foarte „optimist", că trebuie rupte legăturile vechi, că o nouă „umanizare" er în desfășurare, că urma să se dezvolte cu „toată viteza"...

Vorbea cu o voce lentă și reținută, fără îndoială, pentru a-și drămui forțele. Îl priveam cu o admirație uimitoare. Cunoscuse două războaie atroce și încă mai credea în „umanizare"? E adevărat, nu încetase să lupte pentru ca aceasta să triumfe. Credea în propriul său elan creator.

Era în 1916, chiar în ziua bătăliei de la Verdun (tatăl meu a fost acolo), când Tzara, la Zürich, exasperat de nebunia ucigătoare în care se scufunda continentul, avusese ideea să întemeieze mișcarea Dada. O mișcare de revoltă. De provocare. Nonviolentă. „Ce să mai adaugi la violența oamenilor din acele vremuri?" mi-a spus. („Cu ce fericire, cu ce bucurie am plecat la război!" îmi povestea tatăl meu). Din contră, a fost o întoarcere la ceea ce fiecare posedă creator. Impuls al vieții, nu al morții.

Omul pe care îl aveam în față era blând. Totuși, scrisese texte care dezlănțuiseră furia contemporanilor săi. Și inițiase un val de opere de artă. Duchamp, Picasso, toată pictura contemporană. De asemenea, muzica modernă, Varèse, Satie, mai târziu, Noul Roman, Beckett, Ionesco, și Noul Cinema, Godard, Truffaut, Resnais, toți cei care au creat fără reguli, fără piedici, îi datorează lui Dada...

Și eu, alături de ceilalți, fusesem încurajată de dadaism, de suprarealism, să-mi croiesc drumul spre ceea ce îmi era cel mai intim. Fără să țin cont de gura lumii, de opinie.

Tzara mi-a spus că n-a încetat să scrie. Ce anume? Ei bine, poeme! Și a avut această frază pentru a formula ceea ce îl atingea cel mai profund: „Dragostea, poezia, nu există decât asta... Și, de asemenea, revoluția!"

Nu-mi spusese și Breton exact același lucru? La început, Tzara și Breton fuseseră foarte apropiați, aproape că se confundau, dar apoi s-au distanțat.

Am avut însă șansa de a constata, văzându-l mai întâi pe unul, apoi, pe celălalt, prin ce se asemănau și prin ce erau diferiți!

Sloganurile lor, ca impact, erau identice. Dar felul în care le trăiau erau opuse.

Breton credea în importanța de a fi un om mare. Își crease o legendă pe care o apăra pas cu pas. Era „mașina sa de război” prin care să-și impresioneze contemporanii și să-și impună ideile.

Tzara fugea de tot ce semăna cu consacrarea. Era bolnav, desigur, dar simțeam în el o voință deliberată de retragere din centrul atenției. Nu din modestie, ci pentru a se bucura mai bine de tot: de clipă, de o emoție, de o idee, de o întâlnire, de un cuvânt, de un joc, de noutate... În fond, Tzara era liber, mult mai liber decât Breton!

Simpla sa prezență mă stimula. Mă simțeam plină de energie și mă pregăteam să-i propun să mergem împreună să vedem filme, expoziții de pictură și de fotografie, ca să mă ajute să descifrez mai bine liniile de forță ale viitorului!

Am fost șocată când mi-a spus, cu vocea sa monotonă: „Știți, mă simt puțin obosit acum. Cred că ar fi mai bine să plecați. Reveniți altă dată..." Abia îl descoperisem și trebuia deja să-l părăsesc? Aveam sentimentul că am atât de multă nevoie de el... De fapt, îmi oferise esențialul. Dintre toți scriitorii pe care i-am abordat, Tristan Tzara este cel care mi-a spus cel mai repede și cu cele mai puține cuvinte ceea ce căutam să aud... Muzichia care te invită să-ți pui în acțiune propriile vise... Fără să te referi la nimeni...

Apoi Tristan Tzara a murit. Dada continuă în fiecare zi.

***

Din moment ce considerați că Dada și-a trăit timpul, ce interes mai prezintă pentru dumneavoastră reeditarea acestor „Manifeste"?

Tristan Tzara: Niciunul

Totuși, ați recitit aceste texte, ce credeți despre ele?

Astăzi, nu le-aș mai fi scris așa, ideile sunt amestecate cu poezia, există fantezie, dar și naivități, e înduioșător... Dar găsesc amuzant să văd cât de multe idei „revoluționare” la vremea aceea au ajuns astăzi acceptate...

Care anume?

Un umor nou, de exemplu. Vedeți printre altele ce s-a întâmplat cu filmul lui Alain Resnais, Anul trecut la Marienbad. Mulți oameni care nu înțelegeau nimic l-au acceptat și au vorbit foarte bine despre el. Niciodată un astfel de lucru nu s-ar fi întâmplat înainte de Dada și suprarealism. Au existat chiar, în ziare la fel de serioase ca Le Monde, discuții despre Marienbad... Unii au fost pro, alții au fost contra... Asta e Dada...

Credeți că am progresat de la Dada?

Progresat? Cuvântul „progres" ar trebui discutat... În orice caz, pe plan cultural, de exemplu, cred că suferim, în acest moment, o criză înfricoșătoare.

Ce fel de criză?

Obiectul. Asistăm astăzi la un fenomen curios și îngrijorător: primatul obiectului, al decorului, al articolelor fabricate în serie asupra a ceea ce este uman. Uitați-vă la ravagiile pe care le face publicitatea: le impune oamenilor gusturi pe care nu le au, le pregătește un viitor prestabilit. Omul nu are nevoie de toate aceste lucruri care devin obligații. Dada făcea din om și din uman centrul său de preocupare, fără să se lase fascinat de instrumentele, de „gadget-urile” pe care se folosește omul… Există ceva chiar mai rău decât fascinația obiectului.

Ce anume?

Planificarea. Cred că aceasta este marele pericol, marea amenințare a epocii. O depășește cu mult pe cea a producției în serie. Pentru a ști ce urmează să se întâmple, e suficient să observi societatea americană. Omul va ajunge la un dezechilibru, nu doar în viața cotidiană, ci și în artă. Această planificare, acest primat al obiectului asupra umanului, această mecanizare… Văd cu o anumită teamă că tot un curent literar cel care se vrea să o descrie fără să o denunțe, însă, ceea ce, de fapt, înseamnă că o adoptă. Dada, când era făcută absurdă, insolentă, scandaloasă, ilogică, era totuși ironică, ataca, denunța...

Ce anume atacați?

Totul. Războiul, Patria, Familia, Religia, Logica, Ordinea - multe lucruri, în acea epocă, se scriau cu majusculă. Nu mai voiam aceste instituții prestabilite, care, de altfel, ne și duseseră la război. Preluasem o frază de la Descartes, nu pentru că era a lui, ci pentru că corespundea perfect cu ceea ce gândeam: „Nu vreau nici măcar să știu dacă au existat oameni înaintea mea”…

Ce v-a pus în dezacord cu André Breton și suprarealismul?

Ei bine, tocmai noțiunea de „modern”. Simțeam sub această noțiune o sărăcire, o obiectivare care risca să dezumanizeze. De exemplu, cazul l’Esprit nouveau, o revistă de arhitectură care punea accentul pe tot ce era „modern”: genul igienic, funcțional, inuman, tot ceea ce urma să înflorească tragic în continuare.

Noi, dadaiștii, nu voiam asta... Breton, însă da: era pentru obiectivare, în timp ce noi eram împotrivă, împotriva tuturor sistemelor, și de partea individului. Eram chiar împotriva lipsei de sistem, dacă aceasta devenea un principiu. Dada era pentru spontaneitate, pentru acțiunea individuală. Nu eram uniți decât prin legături de prietenie...

Împotriva progresului?

Cred în progres și n-aș vrea să fiu nedrept cu vremurile de azi. Dar uneori stau și mă întreb...

Ce anume?

Această multiplicare, o fi ducând mereu la rezultate bune?

Avem multiplicarea asta a tot: cărți, cititori, expoziții, tablouri... Se fac cozi la muzee. Nu mă plâng de asta, grație acestui lucru am văzut lucruri admirabile, pe care nu le-aș fi văzut fără călătorii lungi și costisitoare, expozițiile din ultimii ani, de exemplu, despre artele din Mexic, din Spania, din Italia... Numai că îmi pun, totuși, o întrebare...

Care?

Această vulgarizare, la ce servește, suntem siguri că e benefică? Servește cu adevărat scopul artei, adică dezvoltarea spirituală a omului? Mă întreb uneori dacă snobismul maselor nu este mai nociv decât snobismul bogaților: acesta din urmă avea barem o funcție, mecenatul, le permitea artiștilor de valoare să supraviețuiască, să fie descoperiți... Dar snobismul mulțimilor? Un snobism găunos, întreținut de sloganuri publicitare, că trebuie să vezi cutare și cutare expoziție, cutare festival... Artiștii devin vedete... Arta trage de aici vreun beneficiu? Iar umanul? Unde găsim aici dezvoltarea valorilor umane?

Dar poate există, totuși, mici progrese în privința libertății?

Nu știu nimic despre asta. Trăim o epocă de tranziție. N-am nici un dubiu: războiul nu s-a terminat. Oamenii trăiesc sub amenințarea bombei atomice, a distrugerii totale. Sunt prinși de un fel de furie de a trăi, totul este permis sau aproape totul...

Mă surprinde să aud asta din partea dumneavoastră... Și atunci, pentru Dada nu era totul permis sau aproape totul?

Ba să avem pardon! Dada avea un scop uman, un scop etic extrem de pronunțat! Scriitorul nu făcea nicio concesie situației, opiniei, banilor... Ne lăsam maltratați, de presă, de societate, ceea ce dovedea clar că nu făceam compromisuri. În fond, eram foarte revoluționari și foarte intransigenți: Dada nu însemna doar absurd, nu era doar o glumă, Dada era expresia unei dureri profunde a adolescenților, născută în timpul războiului și din suferința pe care o trăiam. Ceea ce voiam noi, era să facem tabula rasa a valorilor existente, dar, tocmai, în beneficiul valorilor umane...

Și generația din 1920, credeți că și ea urmărea un scop etic?

Poate că a existat la unii oameni, după Marele Război, după acest război care trebuia să fie „ultimul dintre ultimele”, o anumită revărsare... Un elan, o țâșnire, o adevărată renaștere! Cred că civilizația a făcut un pas înainte în acel moment: toate soseau în același timp. Gândiți-vă la jazz sau la filmele lui Charlot. Primul film al lui Charlot la Zurich, în 1918! A fost ceva extraordinar.

Recunoașterea lui Guillaume Apollinaire, revista Littérature, revista Nord-Sud a lui Reverdy, bărcile cubiste ale lui Léonce Rosenberg. Și Joséphine Baker! Și Teatrul de pe Champs-Élysées, baletul rus! Ce e comparabil acum cu acei ani? Mi-am spus adesea că între 1840 și războiul din 1940, Franța a cunoscut o perioadă extraordinară, care va fi considerată mai târziu o adevărată „Renaștere”. Și nu doar calitativ, ci și în cantitativ...

Iar acum, suntem într-o perioadă de regres?

Mi se pare... Uite, am fost nu de mult în Africa, în Rhodesia, invitat la un colocviu despre cultura africană. De altfel, am fost interesat de tânăr de arta africană, din 1916. Am fost mereu atras de negrii africani, care întruchipau, încă din epoca Dada, un fel de explozie a libertății, într-un fel foarte aparte, apropiat de natură. Am adaptat chiar din poezia lor.

Ei bine, am fost frapat de ceea ce se întâmplă acolo: totul se schimbă, totul este în mișcare. E o lume nouă, influențată de Europa și Occident, dar care absoarbe valorile civilizației noastre, le reinterpretează, le recreează... Vechea artă africană a dispărut, dar se naște o nouă clasă de negri în Africa de Sud, cea a muncitorilor din orașe, care inovează, în toate domeniile. De exemplu, se scot discuri pentru negri, o muzică nouă, inspirată de jazz-ul american, dar care recreează, acompaniată de instrumente de copii, instrumente de percuție, obiecte, oale...

Desigur, va fi un drum lung, o civilizație nouă nu poate să se nască la comandă, trebuie să spargă legăturile vechi, dar sunt foarte optimist: umanizarea ne va reveni poate de acolo, ne vor reda ceea ce ne lipsește. Eu, în orice caz, am avut revelația unei lumi cu totul noi, care se dezvoltă cu toată viteza...

Ce altceva vă interesează?

Iubesc totul, arheologia, preistoria, artele vechi, François Villon, Rabelais...

Și literatura?

Mă preocupă mai ales poezia. Cred că tinerii poeți de astăzi ajung repede la un nivel foarte bun, știu imediat ce (nu) trebuie să facă, ce să (nu) scrie - lucru valabil și pentru pictori - dar vezi foarte rar o strălucire, o personalitate care se afirmă. Într-un anumit fel, căutarea originalității cu orice preț - în pictură, ca și în poezie - e în detrimentul calității.

Mai scrieți?

Da, scriu mereu, poeme. Cred în formula lui Éluard, „Dragostea, poezia”. Nu există decât asta. Și revoluția... V-am vorbit despre multe lucruri, dar, de fapt, nu există decât un singur domeniu care stă la baza tuturor lucrurilor: poezia. Ea este reziduul a tot, al oricărui eveniment, al oricărei acțiuni...

Pentru dumneavoastră?

Pentru toată lumea. Toți indivizii sunt poeți într-o formă sau alta, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin vag. Chiar și atunci când cineva se plimbă și spune admirativ: „Ce frumos!”, sau când trimite cărți poștale, vorbim de o activitate poetică. Din clipa în care visezi, în care te abandonezi imaginației tale, ești acaparat de poezie...