S-ar putea să nu știm niciodată ce i-a spus papa Francisc vicepreședintelui SUA, în timpul întâlnirii lor foarte scurte de duminică. În clipul video difuzat pe scară largă, abia dacă se aude. În dimineața următoare, Francisc a murit, iar Vance a plecat să viziteze India, găsind timp să scrie pe platforma X că „inima sa este alături de milioanele de creștini care l-au iubit pe Francisc” și lăudându-l pe pontiful decedat, numind una dintre omiliile sale „cu adevărat foarte frumoasă”, se arată într-un comentariu al jurnalistului Jan-Werner Muller pentru The Guardian.
Francisc a fost cât se poate de deschis, fără a da nume, atunci când l-a criticat pe Vance în scrisoarea sa din februarie adresată episcopilor americani; dar el nu și-a exprimat doar reproșul față de Donald Trump și de tratamentul crud al lui JD Vance față de refugiați și migranți; el a reacționat la o tendință mai largă de instrumentalizare a religiei pentru populismul naționalist și autoritar, se arată în analiza jurnalistului.
În februarie, Vance a avut o „luptă de stradă” online cu Rory Stewart, fost ministru conservator britanic, diplomat și în prezent profesor la universitatea la care Vance și-a obținut diploma de drept. În discuție a fost ceea ce pentru majoritatea nu ar părea o sursă evidentă de indignare pe rețelele sociale: interpretarea corectă a noțiunii Sfântului Augustin de „lordo amoris” (n.r. ordinea corectă a iubirii).
În ianuarie, Vance făcuse aluzie la acest concept într-un interviu acordat lui Sean Hannity; potrivit catolicului convertit, era un „concept creștin”, conform căruia dragostea și compasiunea încep cu familia, apoi se extind la vecini, apoi la națiune și, în cele din urmă, ajung la semeni, ca atare.
Stewart se declarase sceptic, observând că poziția lui Vance era „o interpretare bizară a lui Ioan 15:12-13 - mai puțin creștină și mai mult trib păgân. Ar trebui să începem să ne îngrijorăm atunci când politicienii devin teologi, își asumă să vorbească în numele lui Iisus și ne spun în ce ordine să iubim”. Vance a ripostat online cu: „Caută pe Google «ordo amoris»”, pentru a pune apoi la îndoială IQ-ul lui Stewart, adăugând că „aroganța falsă” de tipul lui Stewart „este cauza atâtor eșecuri ale elitelor din ultimii 40 de ani”.
În cele din urmă, o personalitate, care nu este complet irelevantă pentru catolici, după cum remarcă jurnalistul The Guardian, a intervenit cu un punct de vedere care „poate că are, într-adevăr, mai multă greutate decât cele ale altora. Francisc, într-o scrisoare adresată episcopilor americani, a instruit turma că «iubirea creștină nu este o expansiune concentrică a intereselor care se extind puțin câte puțin la alte persoane și grupuri». Cu alte cuvinte: persoana umană nu este un simplu individ, relativ expansiv, cu unele sentimente filantropice!”
Vance nu este singurul populist de extremă dreapta care a strecurat naționalismul în ceea ce el pretinde a fi noțiunea corectă de creștinism.El a adăugat, accentuând mustrarea fără a da nume, că „adevăratul «ordo amoris» care trebuie promovat este cel pe care îl descoperim meditând constant asupra parabolei «Bunului Samaritean» ... adică meditând asupra iubirii care construiește o fraternitate deschisă tuturor, fără excepție”. Aparent, cardinalul Pietro Parolin a fost trimis sâmbătă să-i explice din nou toate acestea lui Vance.
Vicepreședintele SUA nu este singurul populist de extremă dreaptă care a strecurat naționalismul în ceea ce el pretinde a fi noțiunea corectă de creștinism, remarcă jurnalistul Jan-Werner Muller. Viktor Orbán, un mare model pentru Vance și alți „post-liberali” autodeclarați din SUA, declară de ani de zile că o înțelegere corectă a „democrației creștine” nu este doar „iliberală”, ci și naționalistă.
Acest lucru ar fi fost o noutate pentru mulți catolici care au experimentat proiectele de construire a națiunilor în Germania și Italia, în timpul secolului al XIX-lea, ca fiind de-a dreptul opresive. La urma urmei, catolicii erau suspectați că puneau loialitatea față de Roma mai presus de îndatoririle civice - o suspiciune încă foarte vie în SUA atunci când JFK și-a depus candidatura, se menționează în articolul publicat de The Guardian. Bismarck a început „Kulturkampf” - sensul original al războiului cultural - împotriva catolicilor în anii 1870; Vaticanul le-a interzis credincioșilor să participe la viața politică a Italiei unificate.
Populiștii de extremă dreapta susțin că doar ei reprezintă ceea ce numesc „poporul adevărat”, mai arată jurnalistul The Guardian. Mulți au instrumentalizat creștinismul în acest scop. Giorgia Meloni, în autobiografia sa, afirmă: „Identitatea creștină poate fi mai degrabă laică decât religioasă”. Ceea ce contează nu este credința, ci doar apartenența. Este ceea ce cercetătorul în științe sociale Rogers Brubaker a numit „creștinism”, în contrast cu creștinismul real.
Unii populiști de extremă-dreapta au încercat să îmbine catolicismul cu populismul lor, criticând ierarhia ca pe o elită cumva ilegitimă. Matteo Salvini din Italia a fost pionierul acestei mișcări; Vance a copiat-o atunci când a insinuat că există ceva corupt în ceea ce privește conducerea bisericii; în mod concret, el i-a acuzat pe episcopii americani de reinstalarea „imigranților ilegali” pentru a obține fonduri federale, o acuzație considerată „foarte urâtă” de cardinalul Timothy Dolan.