Un elicopter plin de mafioți georgieni bărboși, înarmați cu mitraliere Gatling, străbate nestingherit cerul Vienei într-o însorită zi de iarnă. Aparatul se poziționează la punct fix în dreptul zgârie-norului DC Tower 1 de 250 de metri înălțime și rade din temelii un întreg etaj. La fața locului apar câteva mașini anemice de poliție și de jandarmi anti-tero: forțele locale sunt aproape instantaneu spulberate într-o ambuscadă organizată de alți cetățeni non-UE, bine organizați și puși pe fapte rele. Dincolo de scenele de luptă impecabil filmate și coregrafiate ale noului hit al verii de pe Netflix - Extraction 2 („Operațiunea de recuperare 2”), cu Chris Hemsworth în rolul principal, în capul telespectatorului român rămân câteva întrebări fără răspuns: Cum au trecut georgienii vama în Austria cu un ditamai „gunship helicopter”? Au oprit în Ungaria pentru realimentare? Tonele de muniții și arme grele (mitraliere, aruncătoare de grenade) le-au procurat de pe piața locală sau au intrat cu ele în spațiul Schengen pe ruta Balcanilor de Vest?
Pentru cei care nu au văzut „Extraction 1” (ori au văzut, dar nu mai țin minte nimic din el), „Extraction 2” se desfășoară după un tipar similar: eroul e angajat într-o nouă acțiune de salvare/recuperare, acțiunea dă pe jumătate chix, suficient însă pentru ca a doua jumătate a filmului să fie ocupată fix cu rezolvarea acestui chix.
Rețeta e simplă, bugetul pentru cascadorii și efecte speciale e unul ridicat, execuția e, altminteri, ca la carte, iar succesul la public garantat.
Filmele de acțiune au însă prostul obicei de a suferi de o boală veche, iar producătorii cad deseori în capcana prezentării unei realități contrafăcute până la cote aproape ridicole.
Da, cunoaștem cu toții convenția „suspendării realității”, aplicată mai ales la filmele de acțiune. Înțelegem că în cele două ore petrecute în fotoliu cu paharul de șpriț/bere/cola alături de punga de floricele, nu trebuie să ne batem prea tare capul cu faptul că eroii din filme au „life bar”-ul și „stamina level” mult mai consistente decât noi, privitorii din viața reală.
Problema apare când realizatorii filmului întind coarda prea mult, mirajul suspendării realității se rupe, iar telespectatorul, trezit ca dintr-un vis, exclamă: „Mai dă-o încolo de treabă! Cum naiba au reușit asta?”.
Cam așa stau lucrurile și cu „Extraction 2”. În debutul filmului ni se reamintește că „prima extracție” nu s-a terminat prea bine pentru neînfricatul mercenar australian Tyler Rake (jucat de Chirs Hemsworth): finalul misiunii precedente îl găsește pe eroul nostru împușcat și căzut în apă de la mare înălțime.
Fast-forward 10 minute pe telecomandă și îl vedem pe erou ieșind din comă. Câteva scene mai târziu, producătorii filmului fac o reverență subtilă la „Rocky 4” și ni-l prezintă pe Rake pe post de Rocky, în timp ce se antrenează în mediu arctic cu frânghii, pietre, topoare și alte articole de bricolaj.
În scenă își face apoi apariția un personaj la fel de misterios ca viitoarea identitate a lui James Bond (jucat de Idris Elba), care îi dă lui Rake o nouă misiune de îndeplinit: „extragerea” dintr-o închisoare georgiană a unei mame cu doi copii care sunt ținuți cu forța de un soț și tată abuziv și cu palmă grea.
Pentru ca tacâmul să fie complet, tatăl abuziv e un șef mafiot și baron local al drogurilor. În ciuda sistemului politic complet subordonat mafiei și a unei justiții profund corupte, interlopul georgian ajunge, totuși, în închisoare la presiunile guvernului american (moment în care telespectatorii români pot face cu ochiul spre ecran și să mai pună o pungă de floricele la microunde, deoarece acțiunea abia acum începe).
Filmul devine apoi a amestecătură de „Misiune imposibilă” și „John Wick”: avem bătăi cu pumni, picioare, cuțite, pistoale, puști, scuturi și țevi într-o închisoare georgiană, o urmărire și bătălie între un tren blindat și elicoptere de atac (pilotate de mafioți care, judecând după cascadoriile pe care le fac, au sigur mai multe ore petrecute la manșă decât piloții militari români).
Apoi, la fel ca și Keanu Reeves în „John Wick”, Hemsworth dovedește și el că are „spate”, genunchi din titan și coaste de fildeș: cade de la înălțimi, e trântit, lovit cu ranga, piatra, AK-ul. Scapă fără nicio luxație și nimic fisurat (deși, într-un moment critic, are metacarpienele de la mână spulberate de un glonț de 9 mm, detaliu care nu-l împiedică să rămână - la propriu - la înălțime, suspendat de o grindă și cu o doamnă pe post de balast ținută în cealaltă mână, rămasă intactă).
Ca orice narațiune care se respectă, „Operațiunea de recuperare 2” are un început, un cuprins, un punct culminant și o încheiere.
Punctul culminant al acțiunii filmului are loc la Viena, capitala Austriei, stat care s-a opus, la finalul lui 2022, aderării României și Bulgariei în spațiul Schengen.
Scenele în care mafioții/traficanții/mercenarii/luptătorii georgieni îl atacă în valuri pe Rake, din văzduh, de pe pământ și de sub pasaje rutiere, sunt cele în care producătorii filmului au decis să arunce la gunoi „suspendarea realității”.
Viena se transformă într-un fel de Bahmut, dar pentru bogați: în locul bieților „vatnici” Wagner, avem aici mercenari echipați cu arme, căști și veste antiglonț pe care nu le vedem nici la armata americană. În câteva minute, se trag zeci de mii de cartușe.
E un măcel similar cu bătălia New York-ului din filmele Marvel, doar că în loc de extratereștri avem georgieni, iar Hemsworth nu e zeu nordic, ci fost luptător în trupele speciale australiene. Singura reacție a „autorităților austriece” e materializată prin câteva mașini de poliție și de mascați, prompt transformate în conserve cu ștrudel, cu ajutorul armamentului antitanc de sorginte sovietică.
Criticul de film poate strâmba din nas, dar spectatorul român poate privi aceste scene din „Operațiunea de recuperare 2” cu un zâmbet complice. În momentul în care vedem Viena răvășită în acest schimb de focuri, ne simțim, cumva, răzbunați. Cel puțin în această realitate paralelă strâmbă.
În acest condiții, nici nu mai are rost să vorbim despre cum se termină povestea. Nu neapărat din teama de spoilere, deși nu e greu de închipuit că genul ăsta de filme sunt obligate să fie - din considerente de „corectitudine financiară” - cu final fericit. Mai ales că succesul de box-office prefigurează deja semnele unei continuări pentru completarea unei trilogii. Iar până când vom „a treia extracție”, să sperăm că vom fi și în Schengen. Măcar cu „granițele aeriene”. Și vom testa atunci, pe lângă securitate frontierelor și reziliența noastră la viitoareale tentative de suspendare a realității de către neînfricații producători ai filmului.