Sergentul Ken Wallingford mai avea doar câteva zile de servit în armata americană când a fost prins de trupele nord-vietnameze care erau pregătite să îl ardă de viu, scrie CNN. Luptătorii Viet Cong, însă, l-au aruncat într-o „cușcă de tigri” în mijlocul junglei, acolo unde avea să își petreacă următoarele 10 luni din viață.

Cu o noapte înainte, Wallingford și un alt soldat din aceeași bază militară s-au ascuns într-un buncăr după ce forțele nord-vietnameze au reușit să îi încercuiască.

Înainte să fie prins de inamic, Wallingford avea deja 17 răni provocate de șrapnel. Acesta își trata rănile în momentul în care și-a dat seama că a fost detectat de nord-vietnamezi. Viața i-a trecut prin fața ochilor ca un film vechi.

„Am început să simțim mirosul de benzină deasupra buncărului în care eram și am știut că urma să vină un cocktail Molotov”, și-a amintit Wallingford.

Sergentul nu a mai stat pe gânduri și a ieșit cum a putut din buncăr, găsindu-se față în față cu nord-vietnamezii. „Inamicul a tăbărât asupra noastră, ne-a luat armele și orice era la vedere, portofelul meu, banii.”

Dar Wallingford știa că ceea ce era mai rău de-abia acum urma. Era 7 aprilie 1972 - o zi de vineri pe care Wallingford și-o aduce aminte la fel de bine ca ziua de ieri.

În momentul în care a fost capturat, Wallingford era extrem de aproape de libertate. Doar șase zile îl mai despărțeau de drumul de întoarcere spre casă.

În schimb, sergentul avea să petreacă următoarele 10 luni din viața lui în cătușe într-o cușcă din bambus de 1 metru jumătate pe 2 metri, prea mică pentru ca Wallingford să se poată ridica în picioare. Noua lui casă era o „cușcă de tigri” a Viet Cong.

Într-o altă parte a bazei militare, căpitanul Mark Smith era implicat într-un schimb de focuri și pe cale să fie lovit de glonțul care i-a salvat viața.

Glonțul care l-a lovit în tibia piciorului stâng l-a trântit la pământ cu doar câteva momente înainte ca o grenadă antitanc, care fusese lansată înspre pieptul lui Smith, să zboare pe deasupra sa.

În loc să îl lovească în plin, proiectilul a explodat când s-a izbit de un copac din spatele lui Smith, care și-a pierdut cunoștința în urma exploziei.

„Când m-am trezit, am crezut că am rămas infirm. Coșmarul meu cel mai mare. Nu puteam să mă mișc”, a povestit Smith. „Apoi, am început să mișc din umăr și mi-am dat seama că trei vietnamezi stăteau pe spatele meu. De aceea nu puteam să mă mișc.”

Smith se luptase în Vietnam încă din 1966 și îi ura pe comuniști. Acum era la mila lor și avea să i se alăture lui Wallingford în cuștile din junglă.

Baza în care cei doi militari au fost capturați - Loc Ninh - era în Vietnamul de Sud. Întrucât nord-vietnamezii voiau să îi țină pe prizonieri într-un loc mai securizat, aceștia i-au escortat pe cei doi, împreună cu alți cinci prizonieri americani, de-a lungul notoriei rute Ho Chi Minh, o rețea complexă de drumuri și poteci pe care trupele nord-vietnameze le foloseau pentru a se infiltra în sudul țării în timpul războiului.

După trei zile de mers prin junglă, grupul a ajuns la o tabără militară ascunsă adânc în jungla din Cambodgia.

„Erau cinci cuști de tigri [aranjate] într-un cerc”, a povestit Wallingford. „Pe mine m-au pus într-o cușcă singur și m-au legat cu un lanț de 3 metri în jurul gleznei”.

Acel lanț nu s-a mai desprins niciodată. Doar când mergeam la toaletă sau că să fac baie, ceea ce se întâmpla cam odată la între 7 și 10 zile.

Smith, comandantul trupelor americane și sud-vietnameze de la Loc Ninh, a avut de îndurat o soartă și mai groaznică. Cușca lui Smith era o „gaură din iad” săpată în pământ de dimensiunea cuștilor de tigri, dar cu patru pereți de pământ.

„Era un loc oribil. Plasa mea de țânțari a putrezit. Hamacul meu a putrezit. Și nu voiai să ajungi pe podea. Mi-era teamă că vor veni șerpii”, și-a amintit Smith.

Trupele nord-vietnameze nu erau nevoite să se ocupe personal de intimidarea și torturarea prizonierilor. Puteau să lase natura să se ocupe de asta.

„Tot ce trebuia să facă era să facă o gaură în plasa ta de țânțari și să nu îți dea ac și ață pentru a coase [gaura]. Sau să îți ia plasa de țânțari”, a spus Smith. „Atunci o să mori [de malarie]”.

„În următoarele 10, 11 luni intrau unii dintre cei mai veninoși șerpi din lume în tabără și eu credeam că o să mor de la o mușcătură de șarpe înainte de orice altceva”, și-a amintit și Wallingford.

A 50-a aniversare a întoarcerii acasă a prizonierilor de război americani care au luptat în Vietnam, un eveniment organizat săptămâna trecută în Yorba Linda, California, a fost doar a doua oară când Smith și Wallingford s-au revăzut după lunile petrecute în captivitate în junglă.

Cu toate acestea, Wallingford a spus că „am face orice unul pentru celălalt”. Smith, în vârstă de 77 de ani, care era superiorul lui Wallingford în Vietnam, a spus că perioada de captivitate i-a făcut să adopte roluri familiale.

„Porecla lui era 'copilul'”, a spus Wallingford, care, cu toate că era cu doar doi ani mai mare decât Smith, avea rolul de „unchi”.

Cu toate că bombardarea orașelor Hanoi și Hai Phong de către forțele aeriene americane, care au trimis 200 de bombardiere B-52 în 730 de misiuni în care au aruncat peste 20.000 de tone de explozibili asupra nord-vietnamezilor, este un subiect controversat printre istorici, pentru cei doi foști prizonieri de război, lucrurile sunt mult mai clare.

Președintele american de la acea vreme, Richard Nixon, cel care a ordonat declanșarea Operațiunii Linebacker II, este un erou.

„A avut curajul să meargă la Hanoi și să-i bombardeze 12 zile, ceea ce a pus capăt războiului”, a spus Wallingford. „Și de aceea prizonierii de război îl iubesc atât de mult... pentru că el era responsabil și singurul care a încheiat războiul și ne-a adus acasă”.

Smith împărtășește aceleași sentimente față de Nixon. „Ușile din închisori, lanțul din jurul piciorului meu, au fost distruse de bombardierele B-52 de deasupra [orașelor] Hanoi și Hai Phong.”