Aproximativ șase milioane de români trăiesc cu boli psihice, este de părere medicul psihiatru Gabriel Diaconu. Potrivit acestuia, cei mai mulți suferă de depresie, circa două milioane. Totodată, avem peste un milion de persoane dependente de alcool în România, dar și sute de mii de persoane care trăiesc cu tulburări ale gândiri. Deși recunosc simptomele, majoritatea oamenilor care se confruntă cu astfel de probleme „nu acceptă că ar putea să primească o ștampilă psihiatrică sau un diagnostic de boală mintală”, spune medicul, emisiunea În Fața Ta de la Digi24.

Gabriel Diaconu, medic psihiatru: Nu putem încă, în România, să vorbim civilizat despre psihiatrie, respectiv probleme psihiatrice. Persoanele care fac o tentativă de suicid și intră în sistemul medical sunt foarte consumptive pentru sistem, la fel cum persoanele cu boli psihice, depresie, anxietate sunt foarte costisitoare indirect pentru sistem.

Este o mirare pentru mine că, la cât de scumpă e boala psihică, atât de puțin investim în detecție și tratament încât să ne scutim bugetele de povara asta.

(Medicii psihiatri de provincie) nu au fizic timpul și resursa să vadă câți oameni își anunță la un moment dat intenția să vină la ei. Mai e o problemă cu care mă confrunt și eu. Cererea pentru o consultație la un medic psihiatru a ajuns atât de mare în România, ca și cererile pentru internări în spitale. Nu știu dacă știți, dar spitalele de psihiatrie sunt supraaglomerate, funcționează la un randament cvasipermanent de 130%. La orice moment, mai ales pentru o persoană care trebuie internată periodic, e o perioadă de așteptare între trei și șase luni.

În provincie este o limită până la care un psihiatru poate să vadă un număr de pacienți într-o zi de lucru, o lună, un an. Și atunci oamenii amână, fereastra de oportunitate se închide, nu e ca la un ulcer varicos, unele lucruri în psihiatrie sunt atipice, inclusiv realitatea că un episod major de boală se mai termină și spontan, natural. După 6, după 12 luni, cu sechele, cu ce vreți voi, dar se termină și oamenii spun: am depășit. Dar vulnerabilitatea rămâne.

Dacă ai un membru de familie cu o suferință mintală, credința mea nestrămutată e că primul loc unde ar merita și ar trebui să mergi este la medicul de familie. Medicii de familie au o chestiune profund dezirabilă, au autoritate medicală, au o formă de imparțialitate și de multe ori cunosc particularitățile persoanei. Dacă medicul de familie recomandă psiholog sau psihiatru, e mai probabil că persoana va asculta decât dacă recomandă un membru al familiei, o persoană apropiată sau un coleg de serviciu. E nevoie să reinventăm rolul medicului de familie în comunitate, fără să-i mai aruncăm un bolovan în desaga deja încărcată.

Gabriel Diaconu, medic psihiatru: Partea de ieșire din rușine, din stigmă este în continuare foarte apăsătoare, sunt oameni care nu acceptă, deși recunosc simptomele de boală, dar nu acceptă că ar putea să primească o ștampilă psihiatrică sau un diagnostic de boală mintală. Ar trebui să mergem și în zona de educație. Atitudinea noastră față de psihoză, față de schizofrenie, față de manie, față de demență este obscură.

(Persoanele cu afecțiuni psihice) sunt tratate inegal. Sunt tratate de lege inegal, sunt tratate de angajator inegal, sunt tratate de comunitatea lor inegal. În România, prin lege, și după ce o persoană a murit, se bucură de confidențialitate. Datele ei medicale rămân, prin lege, secrete pentru o perioadă de niște zeci de ani, chiar dacă persoana a scris într-un blog sau a publicat texte pe internet sau dacă a ieșit din stigmă și și-a vulgarizat propria experiență. Experiența pacientului nu are decât într-o oarecare măsură de-a face cu istoricul medical, e ce a trăit el. Diagnosticul nu e ce-a trăit pacientul, este opinia medicală a unui profesionist despre persoana respectivă, este o trambulină către încercări terapeutice, este o deschidere către o lume medico-legală.

Eu am mai multe boli psihice și până acum, din punctul acesta de vedere, am spus că oricum, oricând, aș fi dispus să explic și, mai mult decât atât, infamia infamiilor, eu nu iau medicamente pentru bolile mele psihice, adică e o chestiune crâncenă. Pentru că, și aici intervine o altă chestiune, undeva în mintea mea am decis să nu-mi mai fie rușine. Să nu-mi mai fie rușine cu tulburarea mea de atenție, cu tulburarea mea obsesiv-compulsivă, să nu-mi mai fie rușine cu tulburarea mea de personalitate narcisică, oricât de ciudat ar părea chestia asta.

Gabriel Diaconu, medic psihiatru: Noi nu avem nici măcar un studiu național despre prevalența bolilor psihice la români, dăm în continuare medicamente care sunt impuse de farma, dar noi nu avem o piramidă corectă a tratamentului psihiatric. Când vine vorba de prognosticul acestor oameni, să știți că este totuși bun.

Cei care își revin repede, cei care răspund la tratament, de frică, de rușine, nu cumva să fie asociați cu ăștilalți dispar foarte repede, noi nu îi numărăm pe toți.

În România, la momentul de față, la o populație de 19 milioane de locuitori, probabil că undeva la un 5 - 6 milioane de români trăiesc cu boală psihică. De departe cei mai des întâlniți sunt cei care au depresie, avem probabil la un milion jumate-două milioane, avem probabil peste un milion de persoane dependente de alcool în România, avem sute de mii de persoane care trăiesc cu tulburări ale gândirii, nu vorbesc aici doar de persoane care au episoade de psihoză, vorbesc și de persoane care au declin cognitiv sau tulburări neuro-cognitive (de învățare, discalculie, dislexie), sunt foarte mulți oameni