Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că angajatorul trebuie să cumpere sau să ramburseze costul ochelarilor de vedere pentru angajații care lucrează la calculator și a căror vedere este afectată. Decizia vine în urma unui proces deschis de un angajat al Serviciului pentru Imigrări Cluj, căruia angajatorul a refuzat să-i deconteze prețul ochelarilor de vedere pe care și i-a făcut pentru a putea lucra la monitor.
CJUE a decis pe 22 decembrie 2022, în cauza C-392/21, că ochelarii de vedere destinați celor care lucrează cu un monitor trebuie furnizați lucrătorilor de către angajator sau acesta să ramburseze cheltuielile aferente, însă nu prin plata unui spor general la salariu lucrătorului, se arată pe site-ul Asociației VeDem Just, care face trimitere la decizia instanței europene.
„Curtea de la Luxembourg a stabilit că articolul 9 din Directiva 90/270/CEE are ca obiectiv protejarea ochilor și a vederii lucrătorilor, în special dreptul acestora de a primi aparate de corecție speciale, specifice lucrului în cauză, dacă rezultatul testului prevăzut la alineatul (1) al acestui articol 9 sau cel al examenului prevăzut la alineatul (2) al articolului 9 menționat fac necesare aparatele respective”, menționează VeDem Just, care detaliază decizia CJUE:
În hotărârea insțanței Europene, publicată pe site-ul CJUE, este detaliat modul în care s-a ajuns la această speță. Totul a pornit de la un român angajat la Serviciul pentru Imigrări Cluj, care, după ce și-a făcut ochelari de vedere pentru că lucra la calculator, a cerut angajatorului să-i ramburseze costul ochelarilor. Serviciul pentru Imigrări a refuzat, iar angajatul a deschis un proces.
„TJ este angajat în cadrul Inspectoratului General, la Serviciul pentru Imigrări al județului Cluj (România). Acesta își desfășoară activitatea lucrând la monitor.
TJ afirmă că lucrul la monitor și alți factori de risc, precum lumina „vizibilă discontinuă”, absența luminii naturale și suprasolicitarea neuropsihică, au determinat o deteriorare puternică a vederii sale. Prin urmare, ar fi trebuit, la recomandarea unui medic specialist, să schimbe ochelarii de vedere pentru a corecta scăderea acuității sale vizuale.
Susținând că sistemul național de asigurări de sănătate român nu prevedea rambursarea sumei de 2 629 lei românești (RON) (aproximativ 530 de euro), reprezentând contravaloarea costului ochelarilor de vedere, și anume costul lentilelor, al ramei și al manoperei, TJ a solicitat Inspectoratului General să îi ramburseze suma respectivă. Această cerere a fost respinsă.
Ulterior, TJ a sesizat Tribunalul Cluj (România) cu o acțiune având ca obiect obligarea Inspectoratului General la plata sumei menționate. Această instanță a respins acțiunea pentru motivul că nu erau îndeplinite condițiile pentru obținerea rambursării solicitate, în măsura în care articolul 14 din Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 nu ar conferi dreptul la rambursarea costului unui dispozitiv de corecție special, ci numai la furnizarea unui astfel de dispozitiv dacă utilizarea sa ar fi considerată necesară.
TJ a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel Cluj (România), care este instanța de trimitere, solicitând anularea sa și reexaminarea pe fond a litigiului.
Instanța de trimitere consideră că, pentru a soluționa litigiul aflat pe rolul său, este necesară interpretarea noțiunii de „aparate de corecție speciale”, care figurează la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, care nu este definită de aceasta. Aceasta apreciază că noțiunea în discuție ar trebui interpretată în sensul că include ochelarii de vedere, în măsura în care aceștia sunt necesari angajatului care suferă de o deteriorare a vederii cauzate de condițiile sale de muncă.
Instanța de trimitere ridică și problema dacă aparatele de corecție speciale prevăzute la articolul 9 alineatul (3) menționat fac trimitere la aparate utilizate exclusiv la locul de muncă sau dacă pot face trimitere și la aparate care pot fi utilizate în afara locului de muncă. În această privință, ea tinde să considere că, pentru a se stabili dacă dispoziția respectivă este aplicabilă, este pertinent numai faptul de a utiliza un aparat de corecție special la locul de muncă, fiind irelevant aspectul dacă un astfel de aparat este utilizat și în afara locului de muncă.
În ceea ce privește modalitățile de furnizare a aparatelor speciale de corecție, instanța de trimitere susține că, deși este adevărat că Directiva 90/270 nu face referire în mod expres decât la furnizarea de către angajator a acestor aparate, un rezultat similar ar fi atins dacă angajatorul ar rambursa angajatului costul de achiziție a unui asemenea aparat. O astfel de soluție ar prezenta totodată avantajul de a permite angajatului să ia în timp util măsurile necesare pentru corectarea vederii sale.
În sfârșit, instanța menționată ridică problema dacă obligația de a pune la dispoziția angajaților care fac dovada necesității acestora aparate de corecție speciale este îndeplinită prin acordarea unui spor la salariu plătit în temeiul existenței unor condiții grele de muncă”, se arată în decizia CJUE.
În final, curtea europeană a decis modul în care trebui einterpretat art. 9 alin. (3) și (4) din Directiva 90/270/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind condițiile minime de securitate și sănătate pentru lucrul la monitor: