România se confruntă cu cel mai periculos paradox: ascensiunea unui discurs gălăgios care, sub pretextul apărării națiunii, lucrează sistematic împotriva ei. Această retorică – plină de venin anti-UE și de o admirație slugarnică față de narațiunile Moscovei – este o deviere fundamentală de la însăși tradiția fondatoare a statului român modern, o amnezie istorică pe care riscăm să o plătim cu viitorul nostru.

Pentru a înțelege profunzimea acestui paradox, să fim clari: ce înseamnă cu adevărat să fii patriot român? Răspunsul, când îl examinăm prin prisma istoriei și nu a mitologiei convenabile, este unul singur: adevăratul patriotism românesc este, prin definiție istorică și necesitate strategică, fundamental pro-occidental. Prin urmare, naționalismul actual, cu obsesia sa izolaționist-estică, nu este o manifestare a patriotismului autentic, ci o formă insidioasă de naționalism anti-național.

Rădăcinile occidentale ale proiectului național

Trebuie să ne întoarcem la momentul fondator al României moderne: secolul al XIX-lea și generația pașoptistă. Aici găsim definiția autentică a patriotismului românesc. Așa cum a documentat pe larg istoricul Lucian Boia, proiectul României moderne a fost, în esență, o alegere civilizațională conștientă, o „sincopă” deliberată cu trecutul fanariot și o adoptare a „mitului Occidentului” ca motor al progresului național.Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu sau Ion C. Brătianu nu au văzut în modernizarea „după model belgian” sau francez un act de trădare, ci, dimpotrivă, o condiție esențială pentru supraviețuirea națiunii. Pentru ei, patriotismul nu însemna cultivarea izolării sau glorificarea unui trecut autohton idealizat. Însemna transformare, construcție instituțională și, crucial, ancorare fermă în Occident.

Amploarea acestui angajament poate părea astăzi de neimaginat pentru așa zișii suveraniști români. Ion C. Brătianu, pledând în 1853 pentru Unirea Principatelor în fața lui Napoleon al III-lea, a numit Franța „a doua noastră patrie”. Aceasta nu era retorică goală; era expresia unei convingeri profunde că viitorul României se afla în sincronizare cu Europa liberală, nu în orbita imperiilor autocrate răsăritene (Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească - București: Humanitas, 1997).

Mai mult, acest patriotism fondator era explicit anti-rus. Pașoptiștii se ridicau mai vehement împotriva Rusiei țariste decât împotriva Imperiului Otoman, înțelegând corect că expansionismul rusesc – fie el țarist sau, mai târziu, sovietic – reprezenta amenințarea existențială la adresa unui proiect național românesc independent. (Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească - București: Humanitas, 1997). Occidentul nu era un colonizator cultural, ci un aliat strategic și un model de urmat. Această orientare nu era o trădare a identității românești; era, de fapt, definirea sa modernă.

Deturnarea idealului patriotic

Această viziune clară nu a rămas necontestată. Încă din secolul XX, a apărut naționalismul autohtonist, obsedat de „specificitatea” românească și de respingerea modernității occidentale, văzută ca superficială și corupătoare. Această oscilație între polul occidental și tentația autohtonă, o temă centrală în analiza lui Boia a „imaginarului” românesc, a creat o fisură ideologică.

Deturnarea a devenit flagrantă când autohtonismul a fuzionat cu ortodoxismul politic – nu credința, ci ideologia care folosea religia ca bastion împotriva Occidentului „decadent” (catolic și protestant). Consecința tragică a fost reintegrarea psihologică în Răsăritul slav, dominat de Rusia, exact situația pe care patrioții de la 1848 luptaseră să o depășească.

Această vulnerabilitate a fost exploatată genial de comunismul naționalist al lui Ceaușescu. Regimul a îmbrăcat limbajul patriotismului, al anti-imperialismului și al independenței, în timp ce practica o izolare catastrofală și o subordonare economică falimentară.

Național-comunismul a fost poate prima formă de naționalism anti-național instituționalizat: a folosit simbolurile națiunii pentru a distruge sistematic bunăstarea și viitorul acesteia, lăsând în urmă o economie ruinată și o profundă confuzie morală și identitară.

Întoarcerea fantasmei: minciunile suveranismului contemporan

Ceea ce face naționalismul zgomotos de astăzi atât de periculos este că el nu este o creație nouă. Este o recurență a acestei tradiții autohtonist-izolaționiste, o fantomă a național-comunismului reactivată pentru a servi noilor interese ale Moscovei. Retorica actuală reproduce, cu o fidelitate alarmantă, erorile trecutului. Aceeași suspiciune față de Occident, aceeași tendință de a vedea în regimurile autoritare răsăritene un model de „suveranitate”.

Dar astăzi, spre deosebire de epoca lui Ceaușescu, putem demonta aceste minciuni cu cifre clare, care arată falimentul logic și economic al proiectului lor. Să fim clari: întregul eșafodaj suveranist se bazează pe o singură mare înșelătorie: inversarea realității. Ei prezintă aliatul strategic – Occidentul – drept dușman, și agresorul istoric – Rusia – drept model. De aici decurg toate celelalte minciuni. Ei urlă „Suveranitate!”, dar omit deliberat că proiectul lor de a alunga capitalul occidental înseamnă, în termeni concreți, oprirea motorului care finanțează jumătate din bugetul României. Apoi, exploatează cinic durerea reală a celor lăsați în urmă, promițându-le că vor trăi mai bine exact prin dinamitarea sursei care ne-a scos din sărăcia anilor '90 – integrarea europeană, cea care a permis creșterea puterii de cumpărare de cinci ori. Iar apogeul acestei imposturi este minciuna „păcii”. Pacea pe care o propun ei este pacea capitulării, pacea în genunchi. Ne cer, pe șleau, să trădăm Ucraina, să ne dezarmăm strategic în fața Moscovei și să invităm ocupația. Este o agendă completă de sabotaj național: faliment economic, sărăcie socială și capitulare militară. Aceasta nu este politică patriotică; este definiția trădării.

Patriotismul înseamnă angajament european

Adevăratul patriotism în secolul XXI nu înseamnă izolare, ci angajament. Un patriot român astăzi nu este cel care denunță Bruxelles-ul ca pe o nouă „Poartă” și glorifică imaginea unei Românii „pure” și izolate, ci cel care înțelege că interesele fundamentale ale țării sunt servite optim prin participarea activă în structurile euro-atlantice. Este cel care luptă ca România să conteze la Bruxelles, nu cel care vrea ca România să plece de la masa deciziilor.

Această recunoaștere nu implică o subordonare servilă. Dimpotrivă, ea reprezintă continuarea proiectului pașoptist: construirea unei Românii moderne, prospere și cu adevărat independente, capabilă să participe ca partener egal în concertul european.

România post-1989 a ales, înțelept, să reia, după deceniile de deviație comunistă, proiectul european al fondatorilor săi. Integrarea în NATO și UE a fost cea mai importantă realizare strategică din istoria modernă a țării. Ea a adus securitate într-o zonă de frontieră geopolitică și o ancoră instituțională pentru consolidarea democrației.

Paradoxul naționalismului anti-național este o amenințare reală la adresa a tot ce a construit România în ultimele trei decenii. Retorica ce sugerează că interesele României ar fi mai bine servite prin „echilibrare” între Est și Vest este fundamental anti-patriotică, deoarece, obiectiv, servește interesele strategice ale adversarilor țării.

Istoria ne oferă un far clar: exemplul pașoptiștilor care au înțeles că adevăratul patriotism înseamnă curajul de a transforma, nu teama de a evolua. Patriotismul autentic cere claritate și angajament față de adevăr. El cere să recunoaștem că viitorul României nu se construiește prin izolare, ci prin influență. Proiectul pașoptist nu s-a încheiat în 1848; el continuă în fiecare zi în care România alege să fie un constructor, nu un spectator, al propriului său destin european.