Suntem în 2025, într-o lume în care inovațiile tehnologice se succed cu o viteză amețitoare, remodelând profund modul în care trăim, comunicăm și guvernăm. În calitate de europarlamentar implicat în transformarea digitală a societății, am fost martor direct al decalajului care se mărește între ritmul tehnologiei și ritmul instituțiilor noastre democratice.

În calitate de Raportor General al Consiliului Europei pentru știință și tehnologie și raportor pe tema Metaversului, am analizat modul în care noile tehnologii influențează viața cetățenilor și valorile societății. Concluzia este îngrijorătoare: capacitatea umană de adaptare și instituțiile create într-o epocă anterioară par depășite de avalanșa inovațiilor digitale. Ne confruntăm cu un moment de răscruce comparabil, poate, cu cel adus de presa tipografică a lui Gutenberg sau de revoluția industrială – doar că acum schimbările au loc în timpul unei singure generații, nu într-un secol întreg. Cum răspundem acestui șoc al viitorului și ce soluții avem pentru a sincroniza tehnologia cu democrația?

Inovare vs. adaptare: când tehnologia depășește omul

Tehnologia evoluează exponențial, în timp ce natura umană și structurile sociale se schimbă mult mai lent. Sociologii descriu acest fenomen prin conceptul de lag cultural – acel decalaj între ritmul rapid al inovațiilor tehnologice (cultura materială) și ritmul mai lent în care se adaptează societatea.

Cu alte cuvinte, apar inevitabil perioade de nepotrivire: societatea rămâne în urmă față de progresul tehnologic. Dacă în trecut astfel de tranziții se întindeau pe generații, astăzi ritmul este fără precedent. Futurologul Alvin Toffler avertiza încă din 1970 asupra „șocului viitorului” – stresul și dezorientarea resimțite atunci când oamenii sunt supuși la prea multe schimbări într-un interval prea scurt.

El sublinia că viitorul poate „sosi” înainte ca societatea să fie pregătită pentru el și că avem nevoie de un echilibru între viteza schimbării și capacitatea limitată de răspuns a omului. Astăzi, trăim exact această realitate: inteligența artificială, rețelele sociale globale, explozia de date – toate progresează mai repede decât putem noi, ca indivizi și colectivități, să le înțelegem și să le asimilăm. Capacitatea noastră biologică și culturală de adaptare este depășită de viteză inovației tehnologice.

Ca responsabil politic implicat în dosare tehnologice, văd acest decalaj în mod constant. De pildă, când am lucrat la raportul despre Metavers, noile platforme digitale evoluau deja mai repede decât puteau legiuitorii să stabilească un cadru de reglementare. Acest ritm asincron creează tensiuni: tinerii adoptă rapid noile tehnologii, în timp ce părinții, școala și legea încearcă să țină pasul; companiile tehnologice lansează servicii globale, în timp ce instituțiile statului, prin definiție mai rigide, reacționează cu întârziere. Rezultatul? O stare de provizorat și confuzie socială, în care valorile și normele sunt mereu pe fugă după tehnologie. Suntem forțați să ne adaptăm din mers, într-un perpetuu beta testing social. Într-o recentă dezbatere din Parlamentul European, am atras atenția asupra faptului că societatea noastră, obișnuită cu „alfabetizarea tipărită” a secolului XX, se trezește brusc într-o eră a oralității digitale – a conținutului audio-vizual abundent – pe care nu știm încă să o gestionăm. Va fi un proces lung și anevoios de încercare și eroare, în care vom crea, treptat, instrumente legislative și instituționale ca să facem față noilor realități. Cu alte cuvinte, trebuie să învățăm repede să îmbinăm ritmul lent al adaptării umane cu sprintul tehnologic, altfel riscul de derapaj social crește.

Bule de filtrare și polarizare: tehnologia ca amplificator al bias-urilor

Pe lângă viteza schimbării, tehnologia actuală are și efectul de a ne oferi mai mult din ceea ce vrem – sau credem că vrem. Platformele digitale și rețelele sociale operează prin algoritmi sofisticați care filtrează, amplifică sau reduc vizibilitatea anumitor mesaje, modelând practic realitatea percepută de fiecare utilizator. Acești algoritmi ne analizează comportamentul online și ne livrează conținut personalizat conform preferințelor noastre, cu scopul de a ne menține atenția cât mai mult timp. Pare ideal la prima vedere – cine nu și-ar dori informație pe gustul său? – dar consecințele sunt toxice. Această hiper-personalizare duce la formarea unei „bule de filtrare” (concept introdus de autorul american Eli Pariser încă din 2011) în care suntem expuși aproape exclusiv la idei și știri care ne confirmă opiniile deja existente, în timp ce perspectivele opuse sau incomode sunt împinse la margine. Practic, tehnologia ne împachetează într-o cameră ecou digitală, oferindu-ne mai mult din ceea ce ne place să auzim și să vedem, în loc de ceea ce ar trebui să auzim pentru a avea o imagine echilibrată.

Efectele acestor bule informaționale se resimt la nivelul întregii societăți: realitatea percepută devine fragmentată, fiecare grup trăind în propria versiune de adevăr, iar dialogul public se polarizează puternic. În locul unei sfere publice unitare, avem o multitudine de micro-universuri informaționale care rareori interacționează constructiv între ele. Tehnologia acționează ca un amplificator al bias-urilor noastre cognitive – preferința pentru confirmare, tribalismul, emoționalul – și le exploatează pentru a ne capta atenția. Astfel, vedem cum rețelele sociale pot radicaliza opinii într-un timp record sau pot crea iluzia consensului acolo unde de fapt există doar o cameră de ecou. De exemplu, grupuri obscure conspiraționiste pot căpăta masiv vizibilitate și adepți cu ajutorul algoritmilor care le împing către utilizatorii despre care se presupune că ar a fi interesați, satisfăcându-le dorința de „adevăruri ascunse”. Platformele ne dau impresia că întreaga lume gândește ca noi (pentru că pe feed-ul nostru apar doar cei care gândesc ca noi), ceea ce face și mai dificile compromisul și empatia față de cei cu alte convingeri. Polarizarea politică și culturală din ultimii ani este strâns legată de acest efect de bule digitale. Tehnologia, care promitea odinioară să ne conecteze și să ne expună la o pluralitate de idei, ajunge paradoxal să ne închidă fiecare în propria cameră de rezonanță, mărind faliile din societate.

Instituții depășite și criza încrederii în epoca informațională

Instituțiile democratice – de la guverne și partide politice, la presă și autorități publice – au fost, tradițional, mediatorii interacțiunilor din societate. Ele au funcționat într-un ecosistem informațional de secol XX, cu fluxuri relativ liniare și controlate de informație. Însă revoluția digitală a schimbat fundamental aceste fluxuri, erodând monopolul instituțiilor asupra informației și, odată cu el, autoritatea de care se bucurau odinioară. Analistul Martin Gurri a observat că explozia internetului a inversat raportul de putere informațională: dacă înainte elitele controlau aproape în totalitate comunicarea publică, acum oricine are acces la un volum imens de date și la platforme de difuzare. Guvernele și marile instituții au pierdut monopolul informației și capacitatea de a dicta narațiunea publică, iar consecința directă este o veritabilă „criză a autorității”. Oamenii, expuși brusc la o multitudine de surse alternative (nu toate credibile, din păcate), au început să nu mai aibă încredere în instituțiile tradiționale – guvern, parlament, presa mainstream, experți – percepute acum ca parte dintr-un establishment opac sau depășit.

Criza societăților democratice de astăzi este, în fond, o criză rezultată din nepotrivirea dintre tehnologie și instituții. Avem tehnologii ale secolului XXI, dar încă încercăm să le gestionăm cu instituții concepute în secolul XX. Aceste instituții – piramidale, birocratice, lente – și-au pierdut o parte din legitimitate deoarece se bazează pe un model informațional depășit. În trecut, autoritatea lor se întemeia și pe controlul fluxului de informații către public.

Astăzi, când informația curge ca un tsunami pe multiple canale, modelul vechi intră imediat în criză. Publicul are acces la tot și poate vedea erorile sau minciunile elitei în timp real, reacționând imediat. Nimic nu mai poate fi ascuns sau cosmetizat cu ușurință. În plus, această vizibilitate totală expune și eșecurile reale ale instituțiilor (corupție, proastă gestionare, minciuni) amplificând nemulțumirea colectivă. Rezultatul este o pierdere generalizată a încrederii: în poliție, în parlament, în experți, în mass-media. Iar în locul credinței de odinioară nu a apărut nimic la fel de solid – un vid în care publicul este predominant contra autorității, fără a avea însă și soluții alternative viabile. Martin Gurri numește această stare „revolta publicului” și arată că este mai degrabă o mișcare de negare decât una revoluționară constructivă: oamenii resping vehement ce spun elitele, dar nu propun neapărat un sistem mai bun.

Elitele încă pot apăsa pe butoanele puterii (pot adopta legi, pot folosi forța coercitivă), însă nu mai pot obține consimțământul și respectul de odinioară. Aceasta este esența crizei: o prăpastie de încredere între public și instituțiile sale. Iar această prăpastie a fost lărgită de schimbarea peisajului informațional. În fond, așa cum afirmă Gurri, guvernele și actorii tradiționali "au pierdut abilitatea de a dicta poveștile pe care o societate le spune despre sine", deoarece mediul mediatic e mult prea fragmentat și plural. Orice narațiune oficială e imediat contestată online, orice promisiune e întâmpinată cu sarcasm și neîncredere, orice greșeală e disecată public. Autoritatea nu mai vine de sus în jos. Această nouă realitate ne obligă să regândim din temelii modul în care funcționează democrațiile noastre.

Dacă acum am încercat să prezint “un diagnostic”, în articolul viitor voi arăta care este “tratamentul”: ce este de făcut atunci când ritmul inovării și cel a adaptării nu se potrivesc.