Unii scriitori par atât de exacți în evaluarea direcției în care se îndreaptă societatea și tehnologia, încât au fost etichetați drept „profeți”. Unul dintre cei mai importanți membri ai acestui club este filosoful Jean Baudrillard – chiar dacă reputația sa din ultimele două decenii s-a diminuat, ajungând la o asociere cu o epocă acum apusă.

Bran Nicol și Emmanuelle Fantin, doi profesori care scriu o nouă biografie a lui Baudrillard, notează cât de premonitorii s-au dovedit a fi predicțiile sale despre tehnologia modernă și efectele acesteia. Deosebit de perspicace este înțelegerea sa asupra culturii digitale și a inteligenței artificiale – prezentată cu peste 30 de ani înainte de lansarea ChatGPT, subliniază cei doi într-un material publicat pe platforma The Conversation.

În anii 1980, tehnologia de comunicații de ultimă generație implica dispozitive care ni se par acum învechite: telefoane cu robot, faxuri și (în Franța) Minitel, un serviciu online interactiv care a existat înainte de internet. Însă geniul lui Baudrillard a constat în a anticipa ceea ce sugerau aceste dispozitive relativ rudimentare despre posibilele utilizări viitoare ale tehnologiei.

La sfârșitul anilor 1970, el începuse să dezvolte o teorie extrem de originală a informației și comunicării. Aceasta a luat amploare după publicarea cărții sale Simulacre și Simulare în 1981 (cartea care a influențat filmul Matrix din 1999).

În 1986, Baudrillard observa că în societate „scena și oglinda au făcut loc unui ecran și unei rețele”. El a prezis utilizarea smartphone-ului, anticipând că fiecare persoană va controla o mașinărie care o va izola „într-o poziție de suveranitate perfectă”, ca pe „un astronaut într-o bulă”. Astfel de perspective l-au ajutat să conceapă probabil cel mai faimos concept al său: teoria conform căreia pășeam în era „hiperrealității”.

În anii 1990, Baudrillard și-a îndreptat atenția asupra efectelor inteligenței artificiale, în moduri care ne ajută să înțelegem ascensiunea sa omniprezentă în epoca noastră și dispariția treptată a realității cu care ne confruntăm acum tot mai acut, pe zi ce trece.

Pentru cititorii lui Baudrillard, cazul recent al „actriței” de inteligență artificială Tilly Norwood, un pas aparent logic în dezvoltarea simulărilor și a altor deepfake-uri, pare în deplină concordanță cu viziunea sa asupra lumii hiperrealiste.

Baudrillard considera AI o proteză, echivalentul mental al membrelor artificiale, valvelor cardiace, lentilelor de contact sau îmbunătățirilor chirurgicale ale frumuseții. După cum explică în cărțile sale Transparența răului (1990) și Crima perfectă (1995), rolul său este de a ne face să gândim mai bine – sau de a gândi pentru noi înșine.

Dar era convins că tot ce face, de fapt, este să ne permită să experimentăm „spectacolul gândirii”, în loc să ne angajăm în gândire în sine. Acest lucru înseamnă că putem amâna gândirea pentru totdeauna. Și, pentru Baudrillard, a rezultat că a ne cufunda în AI echivala cu renunțarea la libertatea noastră.

De aceea, Baudrillard credea că cultura digitală grăbește „dispariția” ființelor umane. Nu a vrut să spună la propriu, nici că vom deveni înrobiți cu forța așa cum sunt oamenii din Matrix. În schimb, externalizarea inteligenței noastre către o mașinărie însemna că ne „exorcizăm” umanitatea.

În cele din urmă, însă, știa că pericolul de a ne sacrifica umanitatea în favoarea unei mașini nu este creat de tehnologie în sine, ci de modul în care ne raportăm la ea.

Ne îndreptăm din ce în ce mai mult către modele lingvistice mari, precum ChatGPT, pentru a lua decizii în locul nostru, ca și cum interfața ar fi un oracol sau un consilier personal.

Cele mai grave efecte ale acestei dependențe sunt atunci când oamenii se îndrăgostesc de o inteligență artificială, experimentează o psihoză indusă de inteligență artificială sau sunt încurajați să se sinucidă de un chatbot.

Fără îndoială, prezentarea umanizată a chatboților cu inteligență artificială, alegerea unui nume precum Claude sau prezentarea sa drept „companion” nu ajută. Însă Baudrillard considera că problema nu era atât tehnologia în sine, cât disponibilitatea noastră de a-i ceda realitatea.

A te îndrăgosti de un avatar al inteligenței artificiale sau a-i ceda puterea decizională este un defect uman, nu unul al mașinii. Dar este, în esență, același lucru.

Bizareria tot mai mare a comportamentului botului Grok, al lui Elon Musk , poate fi explicată prin faptul că are acces în timp real la informații (opinii, afirmații, teorii ale conspirației) care circulă pe X, platforma în care este integrat.

Așa cum ființele umane sunt modelate de interacțiunea noastră cu inteligența artificială, tot așa AI este transformată de utilizatorii săi. Dezvoltările tehnologice din anii 1990, credea Baudrillard, au însemnat că întrebarea „sunt om sau mașină?” devenea deja imposibil de răspuns.

El a fost întotdeauna încrezător, însă, că există o distincție care rămâne valabilă. AI nu ar putea niciodată să se bucure de operațiunile sale așa cum ființa umană – în dragoste, muzică sau sport, de exemplu – se poate bucura de mișcările ființei umane. Dar aceasta este o predicție care s-ar putea dovedi greșită. „Poate că sunt generată de AI”, a declarat Tilly Norwood în postarea de pe Facebook care a prezentat-o ​​publicului, „dar simt emoții reale”.