O întrebare frecventă în cadrul negocierilor de pace privind invazia Rusiei în Ucraina este dacă Ucraina ar trebui să renunțe la teritorii ca parte a unui acord provizoriu sau final, scrie The Conversation.

Președintele Statelor Unite, Donald Trump, a sugerat adesea că acesta ar fi un rezultat natural și inevitabil, mai ales având în vedere că Ucraina are, în opinia sa, „cărți” slabe. Când președintele ucrainean Volodimir Zelenski a vizitat Casa Albă luna trecută, Trump i-a spus că nu există nicio posibilitate de a recupera Crimeea, care este ocupată de Rusia din 2014.

Trump a descris în glumă motivația sa de a promova pacea în Ucraina ca fiind dorința de a „ajunge în rai”. Dar, după cum se spune, și drumul spre iad este pavat cu intenții bune.

Într-adevăr, Trump s-a aliniat multor oficiali ruși în ceea ce privește concesii teritoriale, inclusiv ministrului de externe Serghei Lavrov, care a afirmat că istoria oferă multe exemple de acorduri de pace care modifică granițele.

Este important să demontăm această idee. Achiziționarea de teritorii prin război a fost, de fapt, un tabu de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și de la înființarea Organizației Națiunilor Unite.

Deși au existat multe conflicte militare, nu există exemple evidente în care o țară membră a ONU să fi cedat un teritoriu recunoscut și independent unei alte țări membre a ONU în urma unui război sau a unei invazii.

Până la începutul secolului al XX-lea, concesii teritoriale erau norma după războaie, susținute de tot felul de narațiuni despre drepturi ereditare, granițe antice, civilizații superioare, pedepse pentru datorii neplătite sau simpla lege a junglei.

Un exemplu clasic a fost Tratatul de la Guadeloupe-Hidalgo, care a pus capăt războiului mexican-american din 1846-1848. Mexicul a fost forțat să cedeze 55% din teritoriul său, inclusiv actualele state New Mexico, Utah, Nevada, Arizona, California, Texas și vestul Colorado.

Într-un articol recent, academicienii de la Yale Oona Hathaway și Scott Shapiro explică că, înainte de primul război mondial, schimbarea frontierelor era un mijloc recunoscut legal prin care statele rezolvau disputele. Ei calculează că au existat peste 150 de cuceriri teritoriale în întreaga lume în secolul anterior anului 1945.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus schimbări masive ale frontierelor în Europa de Est. Liderul sovietic Iosif Stalin a mutat granițele Poloniei cu sute de kilometri spre vest, în detrimentul Germaniei, în timp ce Uniunea Sovietică a înghițit porțiuni din estul Poloniei. Italia a pierdut, de asemenea, o parte din teritoriul său dinainte de război în favoarea Iugoslaviei și Franței.

Uniunea Sovietică a reușit, de asemenea, să păstreze regiunile pe care le absorbise în urma Pactului de neagresiune nazist-sovietic din 1939, inclusiv statele baltice, Moldova, vestul Ucrainei și părți din Finlanda. Aceste schimbări reflectau realitatea de pe teren și au fost acceptate la conferințele de la Yalta și Potsdam.

Însă, în spiritul epocii, era timpul să se pună capăt războaielor de cucerire. Acest lucru a fost exprimat în articolul 2 din Carta ONU, care impune statelor să se abțină de la utilizarea forței împotriva „integrității teritoriale sau independenței politice” a oricărui alt stat.

Principiul a fost consolidat în Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată în urma Războiului de Șase Zile arabo-israelian din 1967, care decretează că achiziționarea de teritorii în urma unui război nu poate fi acceptată.

De aceea, comunitatea internațională a respins în mare măsură orice mișcare către suveranitatea israeliană asupra teritoriilor palestiniene ocupate din Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est, împreună cu Înălțimile Golan. (Statele Unite, însă, au acceptat acest lucru în 2019.)

Singurele cuceriri teritoriale de succes acceptate pe scară largă de comunitatea internațională din 1945 au fost câteva cazuri de țări nou independente în anii 1960 care au preluat enclave sau teritorii învecinate deținute anterior de puterile coloniale. Printre acestea se numără, de exemplu, India care a preluat Goa de la Portugalia.

Dar alte confiscări de teritorii ex-coloniale au fost respinse în general sau, cel puțin, contestate cu vehemență. Principalele exemple sunt anexarea Saharei Occidentale de către Maroc și confiscarea Timorului de Est de către Indonezia. Preluarea Papuei de Vest de către Indonezia a fost acceptată de comunitatea internațională ca parte a unui proces de autodeterminare mandatat de ONU, deși acest lucru a fost condamnat de mulți ca fiind profund defectuos.

Preluarea finală a Vietnamului de Sud de către Vietnamul de Nord ar putea fi considerată o cucerire, dar niciuna dintre cele două țări nu a recunoscut-o pe cealaltă ca țară separată, considerând conflictul ca o continuare a războiului civil. Niciuna dintre ele nu era membră a ONU.

Înainte de invazia Rusiei în Ucraina, cea mai flagrantă încercare de a cuceri un teritoriu independent a fost invazia și anexarea Kuweitului de către dictatorul irakian Saddam Hussein. Aceasta a fost respinsă de o forță sancționată de ONU.

Spre deosebire de invazii, au existat multe dispute teritoriale nerezolvate care au degenerat ocazional în conflicte armate. Rusia, însă, nu avea o astfel de dispută cu Ucraina înainte de preluarea Crimeei în 2014.

După dizolvarea Uniunii Sovietice, Rusia și Ucraina au negociat un tratat de frontieră pentru a delimita granițele lor în detaliu. Președintele rus Vladimir Putin a semnat tratatul în 2003 și a afirmat ulterior că Rusia nu avea pretenții teritoriale asupra Ucrainei.

Un număr copleșitor de membri ai ONU au respins anexarea Crimeei și a altor patru regiuni din sud-estul Ucrainei de către Rusia.

Cu toate acestea, indignarea inițială față de invazie s-a atenuat în timp. Multe țări au acuzat SUA de aplicarea unui standard dublu, având în vedere invazia Irakului din 2003 (chiar dacă aceasta nu a implicat cucerirea teritorială). Declarațiile lui Trump despre achiziționarea Groenlandei, Canadei, Gazei și Canalului Panama nu au făcut decât să slăbească și mai mult încrederea în opoziția SUA față de cucerirea teritorială.

După cum susține politologul Tanisha Fazal, norma împotriva cuceririi teritoriale riscă să sufere o „moarte cu o mie de tăieturi”. A permite Rusiei să păstreze părți din Ucraina ar putea fi o lovitură fatală.

Unii comentatori au pledat pentru o soluție provizorie, în cadrul căreia Rusia ar păstra controlul asupra teritoriului ocupat, fără ca Ucraina să-l cedeze în mod oficial. O soluție definitivă ar fi lăsată pentru viitor.

Unii au numit acest lucru recunoașterea de facto a anexării rusești, dar aceasta este o noțiune greșită. Recunoașterea de facto implică acceptarea unui nou status quo, împreună cu revenirea la situația normală.

Rezultatul războiului va fi doar parțial legat de teritoriu. Rusia a impus o ocupație brutală asupra acestor regiuni, cu acuzații răspândite de tortură, ucideri, dispariții, transferuri de populație și furturi de afaceri și case ucrainene. Limba, cultura și identitatea ucraineană sunt șterse sub un regim draconic.

Ucraina pare dispusă să accepte un armistițiu provizoriu pentru a opri vărsarea de sânge. Dar integritatea sa teritorială ar trebui să fie pe deplin susținută, făcând clar Rusiei că invazia și ocupația sa rămân ilegale și inacceptabile.

Aceasta ar include menținerea sancțiunilor economice, cererea de responsabilitate pentru crimele de război, returnarea proprietăților furate de la ucraineni și permiterea ucrainenilor transferați în Rusia să se întoarcă acasă. Ucrainei trebuie să i se acorde, de asemenea, mijloacele de a se apăra împotriva unui nou atac rus.

Susținătorii oricărei măsuri mai puțin severe ar tolera și normaliza agresiunea teritorială flagrantă. Ei nu ar merita nici recompense pământești, precum Premiile Nobel, nici binecuvântări divine.