În aceste zile, România intră într-un nou ciclu strategic, odată cu aprobarea Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2025–2029. Dincolo de limbajul instituțional, acest document ar trebui să spună un adevăr esențial: trăim deja într-un război mondial latent, o confruntare ideologică și strategică între lumea liberă și o alianță tot mai strânsă a regimurilor autoritare.

Rusia, China, Iran și Coreea de Nord nu mai sunt simple puteri revizioniste izolate. Ele formează împreună o axă coerentă a autoritarismului, o alianță care folosește războiul convențional, influența economică, dezinformarea și teroarea ca instrumente de politică externă. România, la frontiera de est a acestei lumi, nu are luxul autoamăgirii. Este obligată să-și definească lucid poziția, prioritățile și responsabilitățile în interiorul comunității occidentale.

O lume în „pace fără pace”

Lumea de astăzi nu este în război declarat, dar nici în pace reală. Este o „pace suspendată” - ceea ce un mare scriitor numea odinioară o pace care nu este pace - , o perioadă de tensiune constantă, în care marile puteri nu își declară conflictul, ci îl practică în forme multiple – de la războaie prin interpuși, la bătălii informaționale și economice.

Europa se confruntă cu o Rusie care a redescoperit imperialismul ca ideologie de stat. Orientul Mijlociu este destabilizat de regimuri teocratice și de miliții armate, finanțate și instruite de dictaturi. În Asia, China proiectează o viziune autoritară globală, testând limitele lumii libere în Taiwan, în Marea Chinei de Sud și în economia digitală globală. În spatele acestor conflicte aparent disparate se află o strategie comună: subminarea democrațiilor, fracturarea Occidentului și impunerea unei ordini alternative – o ordine a forței, nu a regulilor.

Eșecul descurajării și iluzia „împăciuirii”

Timp de ani de zile, democrațiile occidentale au sperat că pot integra aceste regimuri prin comerț și diplomație. Că interdependența economică va aduce moderație, iar dialogul va produce convergență. Rezultatul a fost invers: autoritarii s-au întărit, iar lumea liberă s-a fragmentat.

Războiul din Ucraina nu a fost o reacție la expansiunea democrației, ci o consecință a slăbirii descurajării. Rusia a atacat pentru că a simțit că poate, nu pentru că era amenințată. În același fel, amenințările Chinei la adresa Taiwanului, cooperarea militară cu Rusia și sprijinul acordat Iranului nu sunt semne de forță, ci simptomele unei lumi în care autocrațiile testează limitele răbdării occidentale.

Pentru România, această lecție este vitală: orice ezitare strategică se traduce prin vulnerabilitate. Apărarea nu înseamnă doar alianțe și exerciții comune, ci o cultură a descurajării – o înțelegere clară a faptului că pacea se apără prin forță, nu prin iluzii.

Axa autoritară – reeditarea unei istorii periculoase

Istoria nu se repetă, dar rimează. În anii 1930, lumea liberă a ignorat semnele evidente ale unei alianțe a dictaturilor, sperând că timpul va tempera ambițiile. Astăzi, vedem aceeași logică periculoasă.

Rusia poartă un război de distrugere la granițele noastre. Iranul finanțează terorismul global. Coreea de Nord furnizează muniție și tehnologie regimurilor aflate sub sancțiuni. China este liantul economic și ideologic al acestei rețele, susținând financiar și diplomatic partenerii săi autoritari.

Împreună, aceste regimuri nu urmăresc doar influența geopolitică, ci demontarea ordinii liberale globale, bazate pe reguli, transparență și drept internațional.

Pentru lumea occidentală, aceasta este a doua mare confruntare globală cu totalitarismul. Nu una a tancurilor, ci a ideilor, tehnologiilor, datelor și dependențelor. Un „Război Rece II”, în care armele sunt mai silențioase, dar efectele pot fi la fel de devastatoare.

Europa între reziliență și risc

Europa, în ansamblul ei, se confruntă cu un test existențial. Dacă în prima jumătate a secolului XX continentul a fost teatrul confruntării dintre democrație și fascism, astăzi el este linia de contact dintre lumea liberă și lumea autoritară.

România, ca stat de frontieră, trebuie să înțeleagă că securitatea europeană nu este garantată „prin delegație”. Apărarea colectivă este eficientă doar atunci când fiecare națiune contribuie cu seriozitate și resurse. Cheltuielile pentru apărare, consolidarea serviciilor de informații, reziliența digitală și protejarea infrastructurilor critice nu mai sunt opțiuni politice – sunt condiții ale supraviețuirii.Există state europene care au înțeles acest lucru. Țările baltice, Polonia, statele nordice – toate tratează apărarea ca pe o investiție în libertate. România trebuie să urmeze aceeași logică, pentru că geografia noastră nu ne oferă alternative.

Pericolele autoamăgirii strategiceCea mai mare greșeală a lumii libere ar fi să creadă că poate alege între fronturi – să se concentreze doar pe unul și să ignore celelalte. Abandonarea Ucrainei nu ar aduce pace, ci ar deschide calea unui nou război. Slăbirea sprijinului pentru Orientul Mijlociu democratic ar încuraja regimurile radicale. A ignora Asia ar însemna să repetăm greșeala făcută la Marea Neagră. Când Occidentul a privit pasiv ani la rând expansiunea Rusiei, regiunea s-a transformat dintr-un spațiu de cooperare într-un teatru al dominației și agresiunii. Dacă lumea liberă va rămâne acum indiferentă față de Asia, China va umple același vid de putere: va controla rutele maritime, tehnologia și resursele strategice, transformând Pacificul într-o nouă Mare Neagră — o mare a autocrațiilor și a fricii.

Într-o lume interconectată, războaiele nu mai pot fi izolate. O înfrângere a democrației într-un colț al lumii devine un precedent pentru altele. Iar succesul autoritarismului într-o regiune se transformă în propagandă globală. România trebuie să fie un actor care înțelege această interdependență. Să nu cadă în tentația provinciei strategice, ci să se comporte ca un stat care gândește global.

Responsabilitatea României în lumea liberăSuntem parte a lumii occidentale – nu doar prin tratate, ci prin identitate. Dar apartenența presupune și responsabilitate. Trebuie să fim mai mult decât un bastion defensiv la marginea Europei: un stat care contribuie la definirea răspunsului occidental în fața noii axe autoritare.Asta înseamnă investiție în apărare, cooperare strategică în domeniul informațiilor, prezență activă în politica europeană de securitate și, mai ales, o cultură publică a lucidității.

Adevărata apărare a unei națiuni începe în mintea cetățenilor ei – în capacitatea de a distinge propaganda de realitate, de a respinge naivitățile geopolitice și de a înțelege că democrația nu este un dat, ci o alegere care trebuie apărată zilnic.

O nouă eră a responsabilitățiiTrăim într-o epocă în care nu mai putem vorbi despre „sfârșitul istoriei”, ci despre revenirea istoriei în cea mai crudă formă a ei. Ordinea internațională se fracturează între lumi care nu mai împărtășesc aceleași valori, iar România trebuie să știe clar de ce parte se află – și ce e dispusă să apere.

Războiul din Ucraina nu este doar despre Ucraina. Este despre viitorul Europei. Despre libertatea noastră de a alege, de a trăi, de a gândi. Iar lumea occidentală va rămâne liberă doar dacă va fi unită, lucidă și pregătită. România are șansa de a fi nu doar un beneficiar al acestei lumi, ci un gardian al ei.